Pagina Preotului Bisericii Sfantul Prooroc Ilie Tesviteanul

PREDICA LA INALTAREA DOMNULUI

Carora S-a si înfatisat pe Sine viu, dupa patima Sa, prin multe semne doveditoare, aratându-li-Se timp de patruzeci de zile si vorbind cele despre împaratia lui Dumnezeu. Si cu ei petrecând, le-a poruncit sa nu se departeze de Ierusalim, ci sa astepte fagaduinta Tatalui, pe care (a zis El) ati auzit-o de la Mine: Ca Ioan a botezat cu apa, iar voi veti fi botezati cu Duhul Sfânt, nu mult dupa aceste zile.

Iar ei, adunându-se, Îl întrebau, zicând: Doamne, oare în acest timp vei aseza Tu, la loc, împaratia lui Israel?

El a zis catre ei: Nu este al vostru a sti anii sau vremile pe care Tatal le-a pus în stapânirea Sa. Ci veti lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, si Îmi veti fi Mie martori în Ierusalim si în toata Iudeea si în Samaria si pâna la marginea pamântului. Si acestea zicând, pe când ei priveau, S-a înaltat si un nor L-a luat de la ochii lor. Si privind ei, pe când El mergea la cer, iata doi barbati au stat lânga ei, îmbracati în haine albe, care au si zis: Barbati galileeni, de ce stati privind la cer? Acest Iisus care S-a înaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut mergând la cer.

Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheama al Maslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbata. Si când au intrat, s-au suit în încaperea de sus, unde se adunau de obicei: Petru si Ioan si Iacov si Andrei, Filip si Toma, Bartolomeu si Matei, Iacov al lui Alfeu si Simon Zelotul si Iuda al lui Iacov. Toti acestia, într-un cuget, staruiau în rugaciune împreuna cu femeile si cu Maria, mama lui Iisus, si cu fratii Lui.

Când rândunelele nu prea mai au mâncare si vine vremea rece, ele se duc în tarile calde, unde este mult soare si multa hrana. O rândunica zboara pe sus, cercetând aerul si aratând calea, si restul stolului o urmeaza.

Când sufletele noastre nu prea mai au hrana în lumea materialnica, si când se apropie frigul mortii - o, se afla vreo rândunica ca aceea, ca sa ne duca într-un loc cald, unde sa fie multa caldura duhovniceasca si hrana duhovniceasca? Exista vreun asemenea loc? O, exista vreo astfel de rândunica?

În afara Bisericii Crestine, nu se afla nimeni care sa ne poata da la aceasta, nici un fel de raspuns demn de încredere.

Biserica singura cunoaste aceasta, si cunoaste cu adevarat. Ea a vazut acea parte a Raiului dupa care tânjesc sufletele noastre în amurgul înghetat al acestei vieti pamântesti. Ea a vazut si aceasta rândunica binecuvântata, cea dintâi care sa zboare catre acel loc mult dorit, risipind întunericul, croind drum prin vazduhul greoi dintre pamânt si cer, cu aripile ei puternice, deschizând calea pentru stolul din spatele ei.

În afara de aceasta, Biserica de pe pamânt îti poate marturisi despre stoluri de rândunele fara de numar care au urmat prima Rândunea, si au plecat împreuna cu ea spre tara binecuvântata, tara îmbelsugata de toate lucrurile cele bune - tara primaverii celei vesnice.

Veti vedea de aici ca, prin aceasta Rândunica mântuitoare, ma gândesc la Domnul nostru Iisus Hristos Cel Inaltat.

Nu a spus El Însusi ca El este Calea?

Nu a spus El Însusi Apostolilor: “Ma duc sa va gatesc loc … si va voi … lua la Mine” (Ioan 14:2-3)?

Si nu le-a spus El înainte de aceasta: “Iar Eu, când Ma voi înalta de pe pamânt, îi voi trage pe toti la Mine” (Ioan 12:32)?

Ceea ce a spus El Însusi a început sa se împlineasca câteva saptamâni mai târziu, si a continuat sa se împlineasca pâna în zilele noastre, si se va împlini pâna la sfârsitul veacurilor. Adica: fiind începatorul primei zidiri a lumii, El este si începatorul celei de a doua zidiri, sau reînnoirea binecuvântata a celei vechi.

Pacatul a taiat aripile lui Adam si cele ale tuturor urmasilor sai, si toti s-au îndepartat de Dumnezeu, au slabit în credinta si au fost orbiti de tarâna din care au fost zidite trupurile lor. Hristos, ca Adam cel Nou, primul Om, Întâiul Nascut între oameni, a fost cel dintâi care sa Se înalte la cer pe aripi duhovnicesti, catre tronul slavei si puterii vesnice, despicând calea spre cer si deschizând toate portile cerului urmatorilor Lui cu aripile lor duhovnicesti - asa cum vulturul deschide calea puilor sai; precum rândunica merge înainte, aratând stolului calea si taind rezistenta mare a aerului.

“Cine-mi va da mie aripi ca de porumbel, ca sa zbor si sa ma odihnesc” (Psalm 54:6), a strigat psalmistul la necaz înaintea venirii lui Hristos.

De ce? El însusi explica: “Inima mea s-a tulburat întru mine si frica mortii a cazut peste mine; teama si cutremur au venit asupra mea si m-a acoperit întunericul” (Psalm 54:4-5).

Un asemenea înteles cumplit al fricii de moarte si groaza de existenta în pustiurile vietii acesteia trebuie, ca un cosmar greu, sa apese întreaga lume care are judecata, lumea cinstita înaintea lui Hristos.

“Cine-mi va da mie aripi de porumbel ca sa zbor din viata aceasta?” - aceasta trebuie sa fie întrebarea pusa de multe suflete nobile si sensibile. Dar încotro vei zbura, o, suflete pacatos? Mai poti, ca într-un vis, sa mai simti locul acela de caldura si lumina de unde ai fost izgonit?

Iata, portile s-au închis dupa plecarea voastra, si acolo au fost asezati heruvimi cu sabii de foc, ca sa va opreasca venirea voastra.

Iata, pacatul v-a taiat aripile voastre - nu aripile de pasare ci aripile Dumnezeiesti - si v-a trimis cu hotarâre spre pamânt.

Este nevoie de cineva, care mai întâi sa va slobozeasca de greutatea pacatului, sa va spele si sa va faca sa stati drept. Si apoi cineva trebuie sa va sadeasca si sa va hraneasca aripi noi în voi, ca sa puteti zbura.

Apoi aveti nevoie de cineva, de cineva foarte puternic, care sa-i tina deoparte pe îngerii cu sabii de foc, ca sa va lase pe voi sa treceti spre tara voastra slavita.

În cele din urma, aveti nevoie de cineva care sa afle mila pentru voi de la Ziditorul vostru îndurerat, pentru ca El sa va primeasca din nou în pamânturile tarii Sale fara de moarte. Acest “cineva” nu era cunoscut lumii pre-crestine. El S-a aratat ca Domnul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu.

Din iubire pentru voi, El S-a pogorât din cer si a venit pe pamânt, luând haina trupeasca, a fost prins de dragul vostru, întemnitatilor, a suferit sudoare si înghet, a îndurat foame si sete, Si-a dat fata ca sa fie scuipata si trupul Sau ca sa fie batut în cuie pe Cruce, S-a asezat în mormânt ca les, a coborât în iad ca sa strice o închisoare mai rea decât viata aceasta, care va astepta pe voi dupa plecarea din trup - si toate astea pentru a va mântui pe voi din murdaria pacatului, si v-a asezat pe picioarele voastre.

El a înviat din morti, ca prin aceasta sa va dea aripi pentru zborul la cer, si în cele din urma S-a înaltat la cer pentru a va deschide calea si a va duce în locasul îngerilor.

Nu trebuie acum sa oftati cu, cutremur si groaza ca Împaratul David, nici nu trebuie sa doriti “aripi de porumbel”, caci a venit Vulturul, si a aratat si despartit drumul în doua.

Voi trebuie numai sa cresteti aripile duhovnicesti care vi s-au dat la botez întru numele Lui, si sa doriti cu toata taria sa va urcati acolo unde S-a urcat El.

El a facut nouazeci si noua la suta din tot ceea ce va trebuie pentru mântuirea voastra; nu va veti osteni sa faceti unu la suta cât a ramas pentru mântuirea voastra; si aceasta când, pentru voi, “vi se va da cu bogatie intrarea în vesnica împaratie a Domnului nostru si Mântuitorului Iisus Hristos “ (II Petru 1:11)?

Înaltarea Domnului de la pamânt la cer este la fel de neasteptata pentru oameni ca si pogorârea Lui din cer pe pamânt si nasterea Lui în trup care s-a savârsit spre a Se întoarce la îngeri. Care întâmplare din viata Sa nu reprezinta ceva fara de asemanare si neasteptat de neasemuit pentru lume?

Asa cum îngerii urmareau cu uimire cum Dumnezeu, la prima zidire, a despartit lumina de întuneric si apa de uscat, cum El a asezat stelele pe taria cerului, si cum a facut plantele si animalele din tarâna si la urma a facut omul, dându-i suflet viu, tot asa fiecare dintre noi trebuie sa privim cu uimire faptele vietii Mântuitorului, începând cu minunata Bunavestire a Preasfintei Fecioare de catre Arhanghelul Gavriil în Nazaret, si pâna la capat, cu scopul Înaltarii Sale minunate pe Muntele Maslinilor.

La prima vedere, totul este neasteptat, dar, când se fac constienti de planul pentru rânduirea mântuirii noastre, toti oamenii cu judecata trebuie sa strige de bucurie si sa aduca slava puterii lui Dumnezeu, întelepciunii Sale si iubirii Sale pentru oameni.

Nu poti desprinde nici macar o singura întâmplare mare din viata lui Hristos fara sa strice întregul, asa cum nu poti taia bratul sau piciorul omului fara sa-l mutilezi, sau sa muti luna de pe bolta cereasca sau sa distrugi o parte a miriadelor de stele, fara sa aduci stricaciune rânduielii si frumusetii cerurilor.

Asa ca nu te gândi sa spui: “Nu era necesar ca Domnul sa Se înalte la cer!” Când unii dintre iudei au fost siliti sa recunoasca adevarul si sa strige: “Toate le-a facut bine!” (Marcu 7:37), cum putem noi, care suntem botezati în numele Lui, sa nu credem ca tot ceea ce a facut El, a facut bine: planuind si rânduind cu mare întelepciune.

Si Înaltarea Lui este de asemenea buna, a planuit si a rânduit cu mare întelepciune, asa cum sunt si Întruparea Lui, Botezul, Schimbarea la Fata si Învierea. “Va este de folos ca sa Ma duc Eu” (Ioan 16:7), a spus Domnul ucenicilor Sai.

Vedeti cum El rânduieste si face tot ce este cel mai bine pentru oameni?

Fiecare cuvânt si lucrare a Lui are ca scop binele nostru.

Înaltarea Lui este bunul nemarginit pentru noi toti. Daca nu ar fi asa, El nu S-ar fi înaltat. Dar sa ne oprim asupra Înaltarii însasi, asa cum o istoriseste Evanghelistul Luca în cele doua carti: Evanghelia sa si Faptele Apostolilor.

Domnul a spus ucenicilor Sai: “Asa este scris si asa trebuie sa patimeasca Hristos si sa învieze din morti a treia zi.”

Cine a scris aceasta?

Duhul Sfânt a scris aceasta, în sfatuirea din launtrul Sfintei Treimi si prin prooroci si înainte vazatori, “în Legea lui Moise, si în prooroci, si în psalmi”.

Domnul socoteste ca aceste carti sunt de pret în masura în care acestea spusesera mai dinainte ce urma sa I se întâmple Lui.

Acolo s-a proorocit si aici s-a împlinit.

Acolo erau duhuri si lucruri de mare pret; aici e viata si adevar. “Apoi El le-a deschis mintea ca sa poata pricepe Scripturile”.

Deschiderea mintii lor este o minune la fel ca si învierea din morti, caci sub valul gros al pacatului întelegerea omeneasca se afla în întunericul mormântului: citeste si nu întelege; se uita dar nu vede; aude dar nu întelege.

Cine se uitase si citise cuvintele Scripturii mai mult decât carturarii din Ierusalim - dar cine a vazut cel mai putin în cuvintele pe care le citeau? De aceea, de ce nu a ridicat Domnul valul gros de pe mintile lor, ca sa înteleaga si ei ca si Apostolii? De ce acestia doreau aceasta pe când aceia nu? Pentru ca, în timp ce carturarii si batrânii spuneau despre El: “Omul acesta este pacatos”, si asteptau un prilej ca sa-L omoare, Apostolii au spus: “Doamne la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vietii celei vesnice” (Ioan 6:68).

Domnul deschide mintea pentru întelegere numai acelora care doresc aceasta; El da apa vietii numai celor însetati, si El Se arata numai celor care Îl cauta cu dorinta arzatoare.

“Asa este scris si asa trebuie sa patimeasca …”

Daca Scripturile ar fi fost scrise de oameni obisnuiti, din întelegerea lor omeneasca, nu s-ar fi facut referiri la Fiul lui Dumnezeu în aceste scrieri, nici nu s-ar fi grabit sa se împlineasca.

Dar scrierile proorocilor au fost lucrarea Duhului Sfânt, si Dumnezeu, credincios lui Însusi si fagaduintelor Sale, L-a trimis pe Fiul Sau, Cel Unul Nascut sa împlineasca aceste fagaduinte. “Asa trebuie sa patimeasca”, a spus Cel Care vede întreaga lume zidita de la un capat la celalalt, tot asa cum omul vede o pagina scrisa, care se afla în fata lui.

Apoi, când Înteleptul spune ca trebuia sa se întâmple, nu sunt orbii de râs când ei spun ca nu era nevoie sa se întâmple? Trebuia sa se întâmple: Domnul trebuia sa sufere în vremelnicie, ca sa se bucure în vesnicie. Si El a trebuit sa învie din nou, pentru ca noi sa înviem prin El la viata cea vesnica.

“Si sa se propovaduiasca în numele Sau pocainta spre iertarea pacatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim.” (Sf. Marcu, în Evanghelia sa, spune aceasta cu alte cuvinte: “Propovaduiti Evanghelia la toata faptura.” “Toata faptura” înseamna “toti oamenii”.

Grigorie Dialogul spune într-o omilie (XXIX, despre Marcu 16:14-20): “Omul are ceva asemenea cu toata zidirea. Cu piatra el are aceeasi fiinta; cu lemnul, viata; cu animalele, simturile; cu îngerii, priceperea … Asadar, prin “Toata faptura” noi trebuie sa întelegem “omul”.)

Daca Domnul Iisus nu ar fi suferit si nu ar fi murit pentru pacatele noastre, cine dintre noi ar fi stiut ca pacatul este o otrava aducatoare de moarte?

Si daca El nu ar fi înviat, cine dintre noi, ar mai avea nadejde, descoperind cât de cumplit este pacatul? Pocainta nu ar fi de nici un folos, nici iertarea nu ar fi cu putinta. Caci pocainta este legata de suferinta, si iertarea cu învierea prin puterea Dumnezeiasca.

Prin pocainta, omul cel vechi, îmbolnavit de pacat moare si coboara în mormânt, si prin iertare, omul cel nou se naste la viata noua. Iata, cele mai minunate vesti pentru toate popoarele pamântului, încep la Ierusalim.

Ceea ce Arhanghelul Gavriil, slujitorul Atotvazatorului, a spus dreptului Iosif în cuvintele proorocului: “El va mântui poporul Sau de pacatele lor” (Matei 1:21), este întarit de catre Stapânul Însusi, cu experienta celui în suferinta si dreptatea biruitorului.

Dar de ce se spune: “începând de la Ierusalim”? Pentru ca marea Jertfa a fost adusa în Ierusalim pentru întreaga omenire, si pentru ca acolo a stralucit lumina Învierii deasupra mormântului. Atunci, în sens tainic - daca Ierusalimul reprezinta mintea omului - este limpede ca pocainta si smerenia trebuie sa înceapa cu întelegerea, si de aici sa cuprinda launtrul omului în întregime.

Mândria mintii l-a aruncat pe Satan în iad; mândria mintii i-a îndepartat pe Adam si Eva de Dumnezeu; mândria mintii i-a împins pe farisei si pe carturari sa-L ucida pe Domnul.

Mândria mintii este cel mai mare câmp al pacatului pâna în ziua de astazi. Daca mintea omului nu îngenuncheaza înaintea lui Hristos, atunci genunchii lui nu se vor pleca.

Cel care a început sa-si linisteasca mintea cu pocainta, a început sa-si tamaduiasca si rana cea mai adânca.

“Voi sunteti martorii acestora.” Martorii caror lucruri? Martorii suferintelor Domnului, martorii slavitei Sale Învieri, martorii trebuintei pocaintei, martorii adevarului iertarii pacatelor. Domnul a spus Apostolului Pavel, când acesta îl schimbase din prigonitor în Apostolul Sau: “Caci spre aceasta M-am aratat tie: ca sa te rânduiesc slujitor si martor, si al celor ce ai vazut” (Fapte 26:16).

Si Apostolul Petru spune oamenilor, în prima sa predica, dupa pogorârea Duhului Sfânt: “Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Caruia noi toti suntem martori” (Fapte 2:32).

Apostolul Ioan spune de asemenea: “Ce … am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si mâinile noastre au pipait … va vestim si voua” (I Ioan 1:1,3).

Apostolii au fost atunci, martori cu ochii lor ai predicilor însufletite ale lui Hristos, ai minunilor Sale si a toate cele ce s-au întâmplat în timpul vietii Sale pamântesti - ale tuturor acestora pe care se întemeiaza mântuirea noastra.

Ei au auzit si au vazut si au împartasit Adevarul. Acestia au fost cei dintâi care au fost luati în vasul mântuirii din potopul pacatului, astfel încât si acestia sa ia si pe altii la bord si sa se mântuiasca.

Mintile lor au fost scuturate de mândrie, si inimile lor au fost curatate de patimi. Domnul Însusi le-a aratat aceasta: “Acum voi sunteti curati, pentru cuvântul pe care vi l-am spus” (Ioan 15:3). Deci, ei nu au fost numai martori ai tuturor faptelor celor ce puteau fi vazute, auzite, cercetate si pipaite, referitor la Cuvântul lui Dumnezeu, ci au fost si martorii regenerarii si reînnoirii omului prin pocainta si curatirii de pacat.

Evanghelia s-a desfasurat nu numai înaintea ochilor si urechilor lor, ci si în launtrul lor, în inimile si mintile lor. O întreaga revolutie a inimii si a mintii s-a înfaptuit în ei în vremea celor trei ani de ucenicie pe lânga Hristos.

Aceasta revolutie statea în moartea dureroasa a omului celui vechi din ei, si nasterea si mai dureroasa a omului celui nou.

Câte dureri de moarte au rabdat sufletele lor pâna când în sfârsit, regenerate si stralucitoare de lumina, au putut striga: “Stim ca am trecut de la moarte la viata” (I Ioan 3:14)? Câta vreme a trebuit, câta osteneala, sovaiala, frica, chinuire, ratacire, cugetare si cercetare - pâna ce ei s-au facut marturisitori credinciosi ai suferintei mortii si Învierii trupesti ai Domnului Iisus, ca si ai suferintei, mortii si învierii lor duhovnicesti?

Totusi, la vremea aceea, Apostolii nu erau destul de sporiti si statorniciti duhovniceste. Si asa Domnul continua sa-i îndrume ca ucenici, încurajându-i în clipa plecarii cu cuvintele: “Nu va voi lasa orfani” (Ioan 14:18). De aceea El a ramas cu ei vreme de patruzeci de zile dupa Învierea Sa, aratându-Se viu prin multe “semne doveditoare … si vorbind cele despre împaratia lui Dumnezeu”. Si de aceea, El a fagaduit în cele din urma sa trimita pe Duhul Sfânt, taria din cer.

“Si i-a dus afara pâna spre Betania si, ridicându-Si mâinile, i-a binecuvântat. Si pe când îi binecuvânta, S-a despartit de ei si S-a înaltat la cer”.

Ce despartire de pamânt mareata si emotionanta!

De pe Muntele Maslinilor, de sub care fusese adus iarasi la viata aceasta vremelnica, Domnul cel Înviat S-a înaltat spre înaltimile nesfârsite ale vietii vesnice.

El nu S-a înaltat la stele, ci deasupra lor; El nu S-a înaltat la îngeri, ci deasupra lor; nu la puterile ceresti, ci deasupra lor; deasupra tuturor cetelor nemuritoare, ceresti, deasupra tuturor salasurilor ceresti ale îngerilor si ale celor drepti; sus, mult mai sus de ochii heruvimilor, chiar catre tronul Tatalui ceresc, catre altarul tainic al Sfintei si de Viata Datatoarei Treimi.

Masura acestor înaltimi nu exista în lumea zidita; poate ca singurul lucru cu care se poate asemana în directia opusa, sta în adâncurile în care l-a aruncat mândria pe Lucifer, cel lepadat de Dumnezeu; sunt adâncimile în care Lucifer a dorit sa arunce întreaga omenire.

Domnul Iisus ne-a mântuit din aceasta stricaciune fara de sfârsit si, în locul adâncimilor acestei prapastii, El ne-a ne-a ridicat pe noi la înaltimile Dumnezeiesti ale cerului.

El ne-a înviat pe noi pentru doua pricini : mai întâi, pentru ca El a înviat ca om în trup, asa cum suntem noi; si în al doilea rând, pentru ca El nu a înviat pentru El ci pentru noi, ca sa ne deschida calea spre pacea cu Dumnezeu.

Înaltându-Se în trupul Sau cel înviat, pe care oamenii l-au ucis si l-au îngropat în mormânt, El a binecuvântat cu mâinile care purtau ranile cuielor.

O Doamne prea binecuvântate, cât de mare este mila Ta!

Istoria venirii Tale în lume a început cu binecuvântare, si se sfârseste cu binecuvântare.

Vestind venirea Ta în lume, Arhanghelul Gavriil a intrat la Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu cu cuvintele: “Bucura-ta, ceea ce esti plina de har … Binecuvântata esti tu între femei!” (Luca 1:28).

Si acum, când Tu Îti iei ramas bun de la cei care Te-au primit pe Tine, Tu Îti întinzi mâinile binecuvântându-i îmbelsugat.

O, Preabinecuvântatule între oameni!

O Izvorule haric de binecuvântari! Binecuvânteaza-ne si pe noi, asa cum i-ai binecuvântat pe Apostolii Tai!

“Si privind ei, pe când El mergea la cer, iata doi barbati au stat lânga ei, îmbracati în haine albe, care au si zis: “Barbati galileieni, de ce stati privind la cer? Acest Iisus care S-a înaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut mergând la cer.”

Cei doi barbati în vesminte albe sunt doi din cetele îngerilor nevazuti care L-au însotit pe Domnul lor de la pamânt la cer, asa cum odinioara L-au însotit din cer pe pamânt la zamislirea Sa în Nazaret si la nasterea Sa în Betleem.

La Înaltarea Sa, doi dintre ei, dupa rânduiala lui Dumnezeu, s-au fact vazuti privirii omenesti, ca sa dea vestire ucenicilor.

Aceasta vestire era foarte trebuincioasa pentru ei, caci acestia s-ar fi putut simti singuri si parasiti dupa plecarea Mântuitorului.

“Acest Iisus care S-a înaltat de la noi la cer, astfel va si veni.”

Aceasta este vestirea lui Hristos prin cei doi îngeri ai Sai.

Vedeti largimea iubirii Domnului pentru oameni? Chiar la vremea Înaltarii Sale la cer, catre tronul slavei Dumnezeului Celui în Treime, El nu Se gândeste la Sine, nici la slava Sa dupa toata umilirea, nici la odihna dupa muncile Sale cele grele de pe pamânt, ci la ucenicii Sai care au ramas în urma pe pamânt.

Desi El Însusi le-a dat lor sfatuire si încurajare îmbelsugata, El le trimite îngerii Lui, ca sa le dea lor mai multa mângâiere si bucurie.

Desi El fagaduise sa trimita Duhul, Mângâietorul, si desi El Însusi le spusese: “Nu va voi lasa orfani; voi veni la voi” (Ioan 14:18).

De fapt El face mai mult decât fagaduise: El le arata îngeri din cer, vestitorii si slujitorii Sai, mai întâi ca sa-i lamureasca de puterea Sa si, apoi, ca sa reînnoiasca, prin buzele îngerilor, fagaduinta ca El va veni din nou la ei.

El face tot ce este cu putinta ca sa ia de la ei frica si durerea, si ca sa-i sporeasca cu îndrazneala si bucurie.

“Atunci ei s-au închinat Lui si s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare”.

Ei s-au închinat Domnului Atotputernic cu duhul si cu trupul, ca semn al smereniei si ascultarii lor.

Aceasta închinaciune a lor înseamna: Faca-se voia Ta, O Doamne Atotputernic! Si ei s-au întors de la Muntele Maslinilor la Ierusalim, asa cum li se poruncise. Ei nu s-au întors cu tristete, ci “cu bucurie mare”.

Ei ar fi fost mâhniti daca Domnul ar fi plecat de la ei în vreun alt chip. Dar aceasta plecare era o noua si mareata aratare pentru ei.

El nu a disparut din privelistea lor în oricare chip, ca sa mearga oriunde, ci S-a înaltat la cer întru slava si putere.

Astfel s-au împlinit în chip deslusit cuvintele Sale proorocesti despre aceasta întâmplare, tot asa cum s-au împlinit acelea despre patimirea si Învierea Sa. Si mintea Apostolilor s-a deschis, ca sa priceapa ceea ce spusese El: “Si nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (Ioan 3:13); si înca ceva ce spusese El ucenicilor în chip de întrebare (când se mirasera ei de cuvintele Lui despre pâinea care va veni din cer): “Daca veti vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte?” (Ioan 6:62). - si iarasi: “Iesit-am de la Tatal si am venit în lume; iarasi las lumea si Ma duc la Tatal” (Ioan 16:28).

Întunericul nestiintei toarna frica si tulburare în suflet, dar lumina cunoasterii adevarului toarna în suflet bucurie, si da putere si încredere.

Ucenicii se aflasera în frica si tulburare când Domnul le-a vorbit despre moartea si Învierea Sa. Dar când ei L-au vazut înviat si viu, “s-au bucurat”.

Ucenicii trebuie sa fi fost iarasi cu frica si tulburare când Domnul le-a vorbit despre Înaltarea Sa la cer si despartirea de ei. Dar când aceasta se petrecea înaintea ochilor lor, dupa cum fusese proorocit, ei s-au umplut de “bucurie mare”.

Frica lor s-a destramat, sovaiala lor a disparut, tulburarea lor a zburat de la ei, si în locul acestora toate s-a aflat adeverirea - o adeverire frumoasa, luminoasa; si din adeverire au capatat putere si bucurie.

Acum ei stiau precis ca Domnul si Învatatorul lor Se pogorâse din cer, pentru ca acum El Se înaltase la cer; si ca El a fost trimis de catre Tatal, pentru ca El Se întorsese acum la Tatal; si ca El este Atotputernic în cer asa cum a fost si pe pamânt, caci îngerii Îl înconjoara si fac Voia Lui.

De aceasta cunoastere sigura era acum legata credinta sigura ca El va veni din nou, nu oricum, ci întru putere si slava, asa cum le spusese El de multe ori, si îngerii Lui repetau acum fagaduinta.

Deci, pentru ei nu ramasese nimic altceva decât sa-I împlineasca poruncile cu râvna. El le poruncise sa ramâna în Ierusalim si sa astepte “putere de sus”. Cu bucurie mare si deplin îndreptatita, si cu credinta mare ca aceasta “putere de sus” va coborî peste ei, acestia s-au întors în Ierusalim.

“Si erau toata vremea în templu, laudând si binecuvântând pe Dumnezeu”.

În alta parte se spune ca toti acestia, într-un cuget, staruiau în rugaciune (Fapte 1:14). În cele din urma ei vazusera si aflasera ca nu-si puteau abate inimile si mintile de la Domnul care se departase din privelistea lor, dar care era, din pricina aceasta, sadit cu si mai multa hotarâre în sufletele lor.

El s-a salasluit în inimile lor cu putere si slava, si strigau laudându-L si binecuvântându-L pe Domnul. Si asa El a fost din nou cu ei mai degraba decât se asteptasera ei.

El nu S-a întors în chip vazut ochilor lor, ci ca sa Se salasluiasca în sufletele lor.

El nu a venit singur în sufletele lor, ci a venit împreuna cu Tatal, caci spusese celor care Îl iubeau pe El: “Eu si Tatal Meu … vom veni la el si vom face locas la el” (Ioan 14:23).

Numai Duhul Sfânt trebuia sa Se pogoare si sa-Si faca locas în ei, ca ei sa fie barbati desavârsiti, în care sa fie reînnoit chipul si asemanarea Dumnezeului Celui în Treime. Aceasta trebuiau astepte ei în Ierusalim. Si au asteptat pâna a venit. Zece zile mai târziu, Duhul Sfânt S-a pogorât, “putere de sus”, peste aceasta cea dintâi biserica Crestina, ca sa nu plece din Biserica lui Hristos pâna în zilele noastre, si pâna la sfârsitul veacurilor.

Îl laudam si-L binecuvântam pe Domnul care, prin Înaltarea Sa, ne-a deschis mintea ca sa pricepem si sa vedem calea si scopul vietii noastre.

Laudam si binecuvântam pe Tatal, care raspunde iubirii noastre pentru Fiul cu iubirea Lui, si Îsi face locasul sau, împreuna cu Fiul, întru toti cei care tin si marturisesc poruncile Domnului.

Si în toata vremea Îl pastram în minte pe Tatal si pe Fiul, laudându-I si binecuvântându-I - întocmai ca Apostolii din cetatea Ierusalimului - asteptând putere de sus: Duhul, Mângâietorul - ca sa vina peste noi: Cel Care vine peste noi toti la Botezul nostru, dar care pleaca de la noi pentru pacatele noastre.

Fie ca sa se reînnoiasca în noi omul cel întreg, cel ceresc; sa ne învrednicim, întocmai ca Apostolii, sa primim binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos Cel slavit si înaltat, caruia I Se cuvine slava si lauda, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfânt - Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

	HOME -> pagina preotului