|
PREDICA LA INALTAREA DOMNULUI
Carora S-a si înfatisat pe Sine viu, dupa patima Sa, prin
multe semne doveditoare, aratându-li-Se timp de patruzeci de zile si vorbind
cele despre împaratia lui Dumnezeu. Si cu ei petrecând, le-a poruncit sa nu se
departeze de Ierusalim, ci sa astepte fagaduinta Tatalui, pe care (a zis El) ati
auzit-o de la Mine: Ca Ioan a botezat cu apa, iar voi veti fi botezati cu Duhul
Sfânt, nu mult dupa aceste zile.
Iar ei, adunându-se, Îl întrebau,
zicând: Doamne, oare în acest timp vei aseza Tu, la loc, împaratia lui
Israel?
El a zis catre ei: Nu este al vostru a sti anii sau vremile pe
care Tatal le-a pus în stapânirea Sa. Ci veti lua putere, venind Duhul Sfânt
peste voi, si Îmi veti fi Mie martori în Ierusalim si în toata Iudeea si în
Samaria si pâna la marginea pamântului. Si acestea zicând, pe când ei priveau,
S-a înaltat si un nor L-a luat de la ochii lor. Si privind ei, pe când El mergea
la cer, iata doi barbati au stat lânga ei, îmbracati în haine albe, care au si
zis: Barbati galileeni, de ce stati privind la cer? Acest Iisus care S-a înaltat
de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut mergând la
cer.
Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheama al
Maslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbata. Si când au
intrat, s-au suit în încaperea de sus, unde se adunau de obicei: Petru si Ioan
si Iacov si Andrei, Filip si Toma, Bartolomeu si Matei, Iacov al lui Alfeu si
Simon Zelotul si Iuda al lui Iacov. Toti acestia, într-un cuget, staruiau în
rugaciune împreuna cu femeile si cu Maria, mama lui Iisus, si cu fratii
Lui.
Când rândunelele nu prea mai au mâncare si vine vremea rece, ele se
duc în tarile calde, unde este mult soare si multa hrana. O rândunica zboara pe
sus, cercetând aerul si aratând calea, si restul stolului o urmeaza.
Când
sufletele noastre nu prea mai au hrana în lumea materialnica, si când se apropie
frigul mortii - o, se afla vreo rândunica ca aceea, ca sa ne duca într-un loc
cald, unde sa fie multa caldura duhovniceasca si hrana duhovniceasca? Exista
vreun asemenea loc? O, exista vreo astfel de rândunica?
În afara
Bisericii Crestine, nu se afla nimeni care sa ne poata da la aceasta, nici un
fel de raspuns demn de încredere.
Biserica singura cunoaste aceasta, si
cunoaste cu adevarat. Ea a vazut acea parte a Raiului dupa care tânjesc
sufletele noastre în amurgul înghetat al acestei vieti pamântesti. Ea a vazut si
aceasta rândunica binecuvântata, cea dintâi care sa zboare catre acel loc mult
dorit, risipind întunericul, croind drum prin vazduhul greoi dintre pamânt si
cer, cu aripile ei puternice, deschizând calea pentru stolul din spatele
ei.
În afara de aceasta, Biserica de pe pamânt îti poate marturisi despre
stoluri de rândunele fara de numar care au urmat prima Rândunea, si au plecat
împreuna cu ea spre tara binecuvântata, tara îmbelsugata de toate lucrurile cele
bune - tara primaverii celei vesnice.
Veti vedea de aici ca, prin aceasta
Rândunica mântuitoare, ma gândesc la Domnul nostru Iisus Hristos Cel
Inaltat.
Nu a spus El Însusi ca El este Calea?
Nu a spus El Însusi
Apostolilor: “Ma duc sa va gatesc loc … si va voi … lua la Mine” (Ioan
14:2-3)?
Si nu le-a spus El înainte de aceasta: “Iar Eu, când Ma voi
înalta de pe pamânt, îi voi trage pe toti la Mine” (Ioan 12:32)?
Ceea ce
a spus El Însusi a început sa se împlineasca câteva saptamâni mai târziu, si a
continuat sa se împlineasca pâna în zilele noastre, si se va împlini pâna la
sfârsitul veacurilor. Adica: fiind începatorul primei zidiri a lumii, El este si
începatorul celei de a doua zidiri, sau reînnoirea binecuvântata a celei
vechi.
Pacatul a taiat aripile lui Adam si cele ale tuturor urmasilor
sai, si toti s-au îndepartat de Dumnezeu, au slabit în credinta si au fost
orbiti de tarâna din care au fost zidite trupurile lor. Hristos, ca Adam cel
Nou, primul Om, Întâiul Nascut între oameni, a fost cel dintâi care sa Se înalte
la cer pe aripi duhovnicesti, catre tronul slavei si puterii vesnice, despicând
calea spre cer si deschizând toate portile cerului urmatorilor Lui cu aripile
lor duhovnicesti - asa cum vulturul deschide calea puilor sai; precum rândunica
merge înainte, aratând stolului calea si taind rezistenta mare a
aerului.
“Cine-mi va da mie aripi ca de porumbel, ca sa zbor si sa ma
odihnesc” (Psalm 54:6), a strigat psalmistul la necaz înaintea venirii lui
Hristos.
De ce? El însusi explica: “Inima mea s-a tulburat întru mine si
frica mortii a cazut peste mine; teama si cutremur au venit asupra mea si m-a
acoperit întunericul” (Psalm 54:4-5).
Un asemenea înteles cumplit al
fricii de moarte si groaza de existenta în pustiurile vietii acesteia trebuie,
ca un cosmar greu, sa apese întreaga lume care are judecata, lumea cinstita
înaintea lui Hristos.
“Cine-mi va da mie aripi de porumbel ca sa zbor din
viata aceasta?” - aceasta trebuie sa fie întrebarea pusa de multe suflete nobile
si sensibile. Dar încotro vei zbura, o, suflete pacatos? Mai poti, ca într-un
vis, sa mai simti locul acela de caldura si lumina de unde ai fost
izgonit?
Iata, portile s-au închis dupa plecarea voastra, si acolo au
fost asezati heruvimi cu sabii de foc, ca sa va opreasca venirea
voastra.
Iata, pacatul v-a taiat aripile voastre - nu aripile de pasare
ci aripile Dumnezeiesti - si v-a trimis cu hotarâre spre pamânt.
Este
nevoie de cineva, care mai întâi sa va slobozeasca de greutatea pacatului, sa va
spele si sa va faca sa stati drept. Si apoi cineva trebuie sa va sadeasca si sa
va hraneasca aripi noi în voi, ca sa puteti zbura.
Apoi aveti nevoie de
cineva, de cineva foarte puternic, care sa-i tina deoparte pe îngerii cu sabii
de foc, ca sa va lase pe voi sa treceti spre tara voastra slavita.
În
cele din urma, aveti nevoie de cineva care sa afle mila pentru voi de la
Ziditorul vostru îndurerat, pentru ca El sa va primeasca din nou în pamânturile
tarii Sale fara de moarte. Acest “cineva” nu era cunoscut lumii pre-crestine. El
S-a aratat ca Domnul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui
viu.
Din iubire pentru voi, El S-a pogorât din cer si a venit pe pamânt,
luând haina trupeasca, a fost prins de dragul vostru, întemnitatilor, a suferit
sudoare si înghet, a îndurat foame si sete, Si-a dat fata ca sa fie scuipata si
trupul Sau ca sa fie batut în cuie pe Cruce, S-a asezat în mormânt ca les, a
coborât în iad ca sa strice o închisoare mai rea decât viata aceasta, care va
astepta pe voi dupa plecarea din trup - si toate astea pentru a va mântui pe voi
din murdaria pacatului, si v-a asezat pe picioarele voastre.
El a
înviat din morti, ca prin aceasta sa va dea aripi pentru zborul la cer, si în
cele din urma S-a înaltat la cer pentru a va deschide calea si a va duce în
locasul îngerilor.
Nu trebuie acum sa oftati cu, cutremur si groaza ca
Împaratul David, nici nu trebuie sa doriti “aripi de porumbel”, caci a venit
Vulturul, si a aratat si despartit drumul în doua.
Voi trebuie numai sa
cresteti aripile duhovnicesti care vi s-au dat la botez întru numele Lui, si sa
doriti cu toata taria sa va urcati acolo unde S-a urcat El.
El a facut
nouazeci si noua la suta din tot ceea ce va trebuie pentru mântuirea voastra; nu
va veti osteni sa faceti unu la suta cât a ramas pentru mântuirea voastra; si
aceasta când, pentru voi, “vi se va da cu bogatie intrarea în vesnica împaratie
a Domnului nostru si Mântuitorului Iisus Hristos “ (II Petru
1:11)?
Înaltarea Domnului de la pamânt la cer este la fel de neasteptata
pentru oameni ca si pogorârea Lui din cer pe pamânt si nasterea Lui în trup care
s-a savârsit spre a Se întoarce la îngeri. Care întâmplare din viata Sa nu
reprezinta ceva fara de asemanare si neasteptat de neasemuit pentru
lume?
Asa cum îngerii urmareau cu uimire cum Dumnezeu, la prima zidire, a
despartit lumina de întuneric si apa de uscat, cum El a asezat stelele pe taria
cerului, si cum a facut plantele si animalele din tarâna si la urma a facut
omul, dându-i suflet viu, tot asa fiecare dintre noi trebuie sa privim cu uimire
faptele vietii Mântuitorului, începând cu minunata Bunavestire a Preasfintei
Fecioare de catre Arhanghelul Gavriil în Nazaret, si pâna la capat, cu scopul
Înaltarii Sale minunate pe Muntele Maslinilor.
La prima vedere, totul
este neasteptat, dar, când se fac constienti de planul pentru rânduirea
mântuirii noastre, toti oamenii cu judecata trebuie sa strige de bucurie si sa
aduca slava puterii lui Dumnezeu, întelepciunii Sale si iubirii Sale pentru
oameni.
Nu poti desprinde nici macar o singura întâmplare mare din viata
lui Hristos fara sa strice întregul, asa cum nu poti taia bratul sau piciorul
omului fara sa-l mutilezi, sau sa muti luna de pe bolta cereasca sau sa distrugi
o parte a miriadelor de stele, fara sa aduci stricaciune rânduielii si
frumusetii cerurilor.
Asa ca nu te gândi sa spui: “Nu era necesar ca
Domnul sa Se înalte la cer!” Când unii dintre iudei au fost siliti sa recunoasca
adevarul si sa strige: “Toate le-a facut bine!” (Marcu 7:37), cum putem noi,
care suntem botezati în numele Lui, sa nu credem ca tot ceea ce a facut El, a
facut bine: planuind si rânduind cu mare întelepciune.
Si Înaltarea Lui
este de asemenea buna, a planuit si a rânduit cu mare întelepciune, asa cum sunt
si Întruparea Lui, Botezul, Schimbarea la Fata si Învierea. “Va este de folos ca
sa Ma duc Eu” (Ioan 16:7), a spus Domnul ucenicilor Sai.
Vedeti cum El
rânduieste si face tot ce este cel mai bine pentru oameni?
Fiecare cuvânt
si lucrare a Lui are ca scop binele nostru.
Înaltarea Lui este bunul
nemarginit pentru noi toti. Daca nu ar fi asa, El nu S-ar fi înaltat. Dar sa ne
oprim asupra Înaltarii însasi, asa cum o istoriseste Evanghelistul Luca în cele
doua carti: Evanghelia sa si Faptele Apostolilor.
Domnul a spus
ucenicilor Sai: “Asa este scris si asa trebuie sa patimeasca Hristos si sa
învieze din morti a treia zi.”
Cine a scris aceasta?
Duhul Sfânt a
scris aceasta, în sfatuirea din launtrul Sfintei Treimi si prin prooroci si
înainte vazatori, “în Legea lui Moise, si în prooroci, si în
psalmi”.
Domnul socoteste ca aceste carti sunt de pret în masura în care
acestea spusesera mai dinainte ce urma sa I se întâmple Lui.
Acolo s-a
proorocit si aici s-a împlinit.
Acolo erau duhuri si lucruri de mare
pret; aici e viata si adevar. “Apoi El le-a deschis mintea ca sa poata pricepe
Scripturile”.
Deschiderea mintii lor este o minune la fel ca si învierea
din morti, caci sub valul gros al pacatului întelegerea omeneasca se afla în
întunericul mormântului: citeste si nu întelege; se uita dar nu vede; aude dar
nu întelege.
Cine se uitase si citise cuvintele Scripturii mai mult decât
carturarii din Ierusalim - dar cine a vazut cel mai putin în cuvintele pe care
le citeau? De aceea, de ce nu a ridicat Domnul valul gros de pe mintile lor, ca
sa înteleaga si ei ca si Apostolii? De ce acestia doreau aceasta pe când aceia
nu? Pentru ca, în timp ce carturarii si batrânii spuneau despre El: “Omul acesta
este pacatos”, si asteptau un prilej ca sa-L omoare, Apostolii au spus: “Doamne
la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vietii celei vesnice” (Ioan
6:68).
Domnul deschide mintea pentru întelegere numai acelora care doresc
aceasta; El da apa vietii numai celor însetati, si El Se arata numai celor care
Îl cauta cu dorinta arzatoare.
“Asa este scris si asa trebuie sa
patimeasca …”
Daca Scripturile ar fi fost scrise de oameni obisnuiti, din
întelegerea lor omeneasca, nu s-ar fi facut referiri la Fiul lui Dumnezeu în
aceste scrieri, nici nu s-ar fi grabit sa se împlineasca.
Dar scrierile
proorocilor au fost lucrarea Duhului Sfânt, si Dumnezeu, credincios lui Însusi
si fagaduintelor Sale, L-a trimis pe Fiul Sau, Cel Unul Nascut sa împlineasca
aceste fagaduinte. “Asa trebuie sa patimeasca”, a spus Cel Care vede întreaga
lume zidita de la un capat la celalalt, tot asa cum omul vede o pagina scrisa,
care se afla în fata lui.
Apoi, când Înteleptul spune ca trebuia sa se
întâmple, nu sunt orbii de râs când ei spun ca nu era nevoie sa se întâmple?
Trebuia sa se întâmple: Domnul trebuia sa sufere în vremelnicie, ca sa se bucure
în vesnicie. Si El a trebuit sa învie din nou, pentru ca noi sa înviem prin El
la viata cea vesnica.
“Si sa se propovaduiasca în numele Sau pocainta
spre iertarea pacatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim.” (Sf.
Marcu, în Evanghelia sa, spune aceasta cu alte cuvinte: “Propovaduiti Evanghelia
la toata faptura.” “Toata faptura” înseamna “toti oamenii”.
Grigorie
Dialogul spune într-o omilie (XXIX, despre Marcu 16:14-20): “Omul are ceva
asemenea cu toata zidirea. Cu piatra el are aceeasi fiinta; cu lemnul, viata; cu
animalele, simturile; cu îngerii, priceperea … Asadar, prin “Toata faptura” noi
trebuie sa întelegem “omul”.)
Daca Domnul Iisus nu ar fi suferit si nu ar
fi murit pentru pacatele noastre, cine dintre noi ar fi stiut ca pacatul este o
otrava aducatoare de moarte?
Si daca El nu ar fi înviat, cine dintre noi,
ar mai avea nadejde, descoperind cât de cumplit este pacatul? Pocainta nu ar fi
de nici un folos, nici iertarea nu ar fi cu putinta. Caci pocainta este legata
de suferinta, si iertarea cu învierea prin puterea Dumnezeiasca.
Prin
pocainta, omul cel vechi, îmbolnavit de pacat moare si coboara în mormânt, si
prin iertare, omul cel nou se naste la viata noua. Iata, cele mai minunate vesti
pentru toate popoarele pamântului, încep la Ierusalim.
Ceea ce
Arhanghelul Gavriil, slujitorul Atotvazatorului, a spus dreptului Iosif în
cuvintele proorocului: “El va mântui poporul Sau de pacatele lor” (Matei 1:21),
este întarit de catre Stapânul Însusi, cu experienta celui în suferinta si
dreptatea biruitorului.
Dar de ce se spune: “începând de la Ierusalim”?
Pentru ca marea Jertfa a fost adusa în Ierusalim pentru întreaga omenire, si
pentru ca acolo a stralucit lumina Învierii deasupra mormântului. Atunci, în
sens tainic - daca Ierusalimul reprezinta mintea omului - este limpede ca
pocainta si smerenia trebuie sa înceapa cu întelegerea, si de aici sa cuprinda
launtrul omului în întregime.
Mândria mintii l-a aruncat pe Satan în iad;
mândria mintii i-a îndepartat pe Adam si Eva de Dumnezeu; mândria mintii i-a
împins pe farisei si pe carturari sa-L ucida pe Domnul.
Mândria mintii
este cel mai mare câmp al pacatului pâna în ziua de astazi. Daca mintea omului
nu îngenuncheaza înaintea lui Hristos, atunci genunchii lui nu se vor
pleca.
Cel care a început sa-si linisteasca mintea cu pocainta, a început
sa-si tamaduiasca si rana cea mai adânca.
“Voi sunteti martorii
acestora.” Martorii caror lucruri? Martorii suferintelor Domnului, martorii
slavitei Sale Învieri, martorii trebuintei pocaintei, martorii adevarului
iertarii pacatelor. Domnul a spus Apostolului Pavel, când acesta îl schimbase
din prigonitor în Apostolul Sau: “Caci spre aceasta M-am aratat tie: ca sa te
rânduiesc slujitor si martor, si al celor ce ai vazut” (Fapte 26:16).
Si
Apostolul Petru spune oamenilor, în prima sa predica, dupa pogorârea Duhului
Sfânt: “Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Caruia noi toti suntem martori” (Fapte
2:32).
Apostolul Ioan spune de asemenea: “Ce … am auzit, ce am vazut cu
ochii nostri, ce am privit si mâinile noastre au pipait … va vestim si voua” (I
Ioan 1:1,3).
Apostolii au fost atunci, martori cu ochii lor ai predicilor
însufletite ale lui Hristos, ai minunilor Sale si a toate cele ce s-au întâmplat
în timpul vietii Sale pamântesti - ale tuturor acestora pe care se întemeiaza
mântuirea noastra.
Ei au auzit si au vazut si au împartasit Adevarul.
Acestia au fost cei dintâi care au fost luati în vasul mântuirii din potopul
pacatului, astfel încât si acestia sa ia si pe altii la bord si sa se
mântuiasca.
Mintile lor au fost scuturate de mândrie, si inimile lor au
fost curatate de patimi. Domnul Însusi le-a aratat aceasta: “Acum voi sunteti
curati, pentru cuvântul pe care vi l-am spus” (Ioan 15:3). Deci, ei nu au fost
numai martori ai tuturor faptelor celor ce puteau fi vazute, auzite, cercetate
si pipaite, referitor la Cuvântul lui Dumnezeu, ci au fost si martorii
regenerarii si reînnoirii omului prin pocainta si curatirii de
pacat.
Evanghelia s-a desfasurat nu numai înaintea ochilor si urechilor
lor, ci si în launtrul lor, în inimile si mintile lor. O întreaga revolutie a
inimii si a mintii s-a înfaptuit în ei în vremea celor trei ani de ucenicie pe
lânga Hristos.
Aceasta revolutie statea în moartea dureroasa a omului
celui vechi din ei, si nasterea si mai dureroasa a omului celui nou.
Câte
dureri de moarte au rabdat sufletele lor pâna când în sfârsit, regenerate si
stralucitoare de lumina, au putut striga: “Stim ca am trecut de la moarte la
viata” (I Ioan 3:14)? Câta vreme a trebuit, câta osteneala, sovaiala, frica,
chinuire, ratacire, cugetare si cercetare - pâna ce ei s-au facut marturisitori
credinciosi ai suferintei mortii si Învierii trupesti ai Domnului Iisus, ca si
ai suferintei, mortii si învierii lor duhovnicesti?
Totusi, la vremea
aceea, Apostolii nu erau destul de sporiti si statorniciti duhovniceste. Si asa
Domnul continua sa-i îndrume ca ucenici, încurajându-i în clipa plecarii cu
cuvintele: “Nu va voi lasa orfani” (Ioan 14:18). De aceea El a ramas cu ei vreme
de patruzeci de zile dupa Învierea Sa, aratându-Se viu prin multe “semne
doveditoare … si vorbind cele despre împaratia lui Dumnezeu”. Si de aceea, El a
fagaduit în cele din urma sa trimita pe Duhul Sfânt, taria din cer.
“Si
i-a dus afara pâna spre Betania si, ridicându-Si mâinile, i-a binecuvântat. Si
pe când îi binecuvânta, S-a despartit de ei si S-a înaltat la cer”.
Ce
despartire de pamânt mareata si emotionanta!
De pe Muntele Maslinilor, de
sub care fusese adus iarasi la viata aceasta vremelnica, Domnul cel Înviat S-a
înaltat spre înaltimile nesfârsite ale vietii vesnice.
El nu S-a înaltat
la stele, ci deasupra lor; El nu S-a înaltat la îngeri, ci deasupra lor; nu la
puterile ceresti, ci deasupra lor; deasupra tuturor cetelor nemuritoare,
ceresti, deasupra tuturor salasurilor ceresti ale îngerilor si ale celor drepti;
sus, mult mai sus de ochii heruvimilor, chiar catre tronul Tatalui ceresc, catre
altarul tainic al Sfintei si de Viata Datatoarei Treimi.
Masura
acestor înaltimi nu exista în lumea zidita; poate ca singurul lucru cu care se
poate asemana în directia opusa, sta în adâncurile în care l-a aruncat mândria
pe Lucifer, cel lepadat de Dumnezeu; sunt adâncimile în care Lucifer a dorit sa
arunce întreaga omenire.
Domnul Iisus ne-a mântuit din aceasta
stricaciune fara de sfârsit si, în locul adâncimilor acestei prapastii, El ne-a
ne-a ridicat pe noi la înaltimile Dumnezeiesti ale cerului.
El ne-a
înviat pe noi pentru doua pricini : mai întâi, pentru ca El a înviat ca om în
trup, asa cum suntem noi; si în al doilea rând, pentru ca El nu a înviat pentru
El ci pentru noi, ca sa ne deschida calea spre pacea cu
Dumnezeu.
Înaltându-Se în trupul Sau cel înviat, pe care oamenii l-au
ucis si l-au îngropat în mormânt, El a binecuvântat cu mâinile care purtau
ranile cuielor.
O Doamne prea binecuvântate, cât de mare este mila
Ta!
Istoria venirii Tale în lume a început cu binecuvântare, si se
sfârseste cu binecuvântare.
Vestind venirea Ta în lume, Arhanghelul
Gavriil a intrat la Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu cu cuvintele: “Bucura-ta,
ceea ce esti plina de har … Binecuvântata esti tu între femei!” (Luca
1:28).
Si acum, când Tu Îti iei ramas bun de la cei care Te-au primit pe
Tine, Tu Îti întinzi mâinile binecuvântându-i îmbelsugat.
O,
Preabinecuvântatule între oameni!
O Izvorule haric de binecuvântari!
Binecuvânteaza-ne si pe noi, asa cum i-ai binecuvântat pe Apostolii
Tai!
“Si privind ei, pe când El mergea la cer, iata doi barbati au stat
lânga ei, îmbracati în haine albe, care au si zis: “Barbati galileieni, de ce
stati privind la cer? Acest Iisus care S-a înaltat de la voi la cer, astfel va
si veni, precum L-ati vazut mergând la cer.”
Cei doi barbati în vesminte
albe sunt doi din cetele îngerilor nevazuti care L-au însotit pe Domnul lor de
la pamânt la cer, asa cum odinioara L-au însotit din cer pe pamânt la zamislirea
Sa în Nazaret si la nasterea Sa în Betleem.
La Înaltarea Sa, doi dintre
ei, dupa rânduiala lui Dumnezeu, s-au fact vazuti privirii omenesti, ca sa dea
vestire ucenicilor.
Aceasta vestire era foarte trebuincioasa pentru ei,
caci acestia s-ar fi putut simti singuri si parasiti dupa plecarea
Mântuitorului.
“Acest Iisus care S-a înaltat de la noi la cer,
astfel va si veni.”
Aceasta este vestirea lui Hristos prin cei doi îngeri
ai Sai.
Vedeti largimea iubirii Domnului pentru oameni? Chiar la vremea
Înaltarii Sale la cer, catre tronul slavei Dumnezeului Celui în Treime, El nu Se
gândeste la Sine, nici la slava Sa dupa toata umilirea, nici la odihna dupa
muncile Sale cele grele de pe pamânt, ci la ucenicii Sai care au ramas în urma
pe pamânt.
Desi El Însusi le-a dat lor sfatuire si încurajare
îmbelsugata, El le trimite îngerii Lui, ca sa le dea lor mai multa mângâiere si
bucurie.
Desi El fagaduise sa trimita Duhul, Mângâietorul, si desi
El Însusi le spusese: “Nu va voi lasa orfani; voi veni la voi” (Ioan
14:18).
De fapt El face mai mult decât fagaduise: El le arata îngeri din
cer, vestitorii si slujitorii Sai, mai întâi ca sa-i lamureasca de puterea Sa
si, apoi, ca sa reînnoiasca, prin buzele îngerilor, fagaduinta ca El va veni din
nou la ei.
El face tot ce este cu putinta ca sa ia de la ei frica si
durerea, si ca sa-i sporeasca cu îndrazneala si bucurie.
“Atunci ei s-au
închinat Lui si s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare”.
Ei s-au
închinat Domnului Atotputernic cu duhul si cu trupul, ca semn al smereniei si
ascultarii lor.
Aceasta închinaciune a lor înseamna: Faca-se voia Ta, O
Doamne Atotputernic! Si ei s-au întors de la Muntele Maslinilor la Ierusalim,
asa cum li se poruncise. Ei nu s-au întors cu tristete, ci “cu bucurie
mare”.
Ei ar fi fost mâhniti daca Domnul ar fi plecat de la ei în vreun
alt chip. Dar aceasta plecare era o noua si mareata aratare pentru ei.
El
nu a disparut din privelistea lor în oricare chip, ca sa mearga oriunde, ci S-a
înaltat la cer întru slava si putere.
Astfel s-au împlinit în chip
deslusit cuvintele Sale proorocesti despre aceasta întâmplare, tot asa cum s-au
împlinit acelea despre patimirea si Învierea Sa. Si mintea Apostolilor s-a
deschis, ca sa priceapa ceea ce spusese El: “Si nimeni nu s-a suit în cer, decât
Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (Ioan 3:13); si înca
ceva ce spusese El ucenicilor în chip de întrebare (când se mirasera ei de
cuvintele Lui despre pâinea care va veni din cer): “Daca veti vedea pe Fiul
Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte?” (Ioan 6:62). - si iarasi:
“Iesit-am de la Tatal si am venit în lume; iarasi las lumea si Ma duc la Tatal”
(Ioan 16:28).
Întunericul nestiintei toarna frica si tulburare în suflet,
dar lumina cunoasterii adevarului toarna în suflet bucurie, si da putere si
încredere.
Ucenicii se aflasera în frica si tulburare când Domnul le-a
vorbit despre moartea si Învierea Sa. Dar când ei L-au vazut înviat si viu,
“s-au bucurat”.
Ucenicii trebuie sa fi fost iarasi cu frica si tulburare
când Domnul le-a vorbit despre Înaltarea Sa la cer si despartirea de ei. Dar
când aceasta se petrecea înaintea ochilor lor, dupa cum fusese proorocit, ei
s-au umplut de “bucurie mare”.
Frica lor s-a destramat, sovaiala lor a
disparut, tulburarea lor a zburat de la ei, si în locul acestora toate s-a aflat
adeverirea - o adeverire frumoasa, luminoasa; si din adeverire au capatat putere
si bucurie.
Acum ei stiau precis ca Domnul si Învatatorul lor Se pogorâse
din cer, pentru ca acum El Se înaltase la cer; si ca El a fost trimis de catre
Tatal, pentru ca El Se întorsese acum la Tatal; si ca El este Atotputernic în
cer asa cum a fost si pe pamânt, caci îngerii Îl înconjoara si fac Voia
Lui.
De aceasta cunoastere sigura era acum legata credinta sigura ca El
va veni din nou, nu oricum, ci întru putere si slava, asa cum le spusese El de
multe ori, si îngerii Lui repetau acum fagaduinta.
Deci, pentru ei nu
ramasese nimic altceva decât sa-I împlineasca poruncile cu râvna. El le
poruncise sa ramâna în Ierusalim si sa astepte “putere de sus”. Cu bucurie mare
si deplin îndreptatita, si cu credinta mare ca aceasta “putere de sus” va coborî
peste ei, acestia s-au întors în Ierusalim.
“Si erau toata vremea în
templu, laudând si binecuvântând pe Dumnezeu”.
În alta parte se spune ca
toti acestia, într-un cuget, staruiau în rugaciune (Fapte 1:14). În cele din
urma ei vazusera si aflasera ca nu-si puteau abate inimile si mintile de la
Domnul care se departase din privelistea lor, dar care era, din pricina aceasta,
sadit cu si mai multa hotarâre în sufletele lor.
El s-a salasluit în
inimile lor cu putere si slava, si strigau laudându-L si binecuvântându-L pe
Domnul. Si asa El a fost din nou cu ei mai degraba decât se asteptasera
ei.
El nu S-a întors în chip vazut ochilor lor, ci ca sa Se salasluiasca
în sufletele lor.
El nu a venit singur în sufletele lor, ci a venit
împreuna cu Tatal, caci spusese celor care Îl iubeau pe El: “Eu si Tatal Meu …
vom veni la el si vom face locas la el” (Ioan 14:23).
Numai Duhul Sfânt
trebuia sa Se pogoare si sa-Si faca locas în ei, ca ei sa fie barbati
desavârsiti, în care sa fie reînnoit chipul si asemanarea Dumnezeului Celui în
Treime. Aceasta trebuiau astepte ei în Ierusalim. Si au asteptat pâna a venit.
Zece zile mai târziu, Duhul Sfânt S-a pogorât, “putere de sus”, peste aceasta
cea dintâi biserica Crestina, ca sa nu plece din Biserica lui Hristos pâna în
zilele noastre, si pâna la sfârsitul veacurilor.
Îl laudam si-L
binecuvântam pe Domnul care, prin Înaltarea Sa, ne-a deschis mintea ca sa
pricepem si sa vedem calea si scopul vietii noastre.
Laudam si
binecuvântam pe Tatal, care raspunde iubirii noastre pentru Fiul cu iubirea Lui,
si Îsi face locasul sau, împreuna cu Fiul, întru toti cei care tin si
marturisesc poruncile Domnului.
Si în toata vremea Îl pastram în minte pe
Tatal si pe Fiul, laudându-I si binecuvântându-I - întocmai ca Apostolii din
cetatea Ierusalimului - asteptând putere de sus: Duhul, Mângâietorul - ca sa
vina peste noi: Cel Care vine peste noi toti la Botezul nostru, dar care pleaca
de la noi pentru pacatele noastre.
Fie ca sa se reînnoiasca în noi
omul cel întreg, cel ceresc; sa ne învrednicim, întocmai ca Apostolii, sa primim
binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos Cel slavit si înaltat, caruia I Se
cuvine slava si lauda, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfânt - Treimea cea
deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.
din “Predici”,
Sfântul Nicolae
Velimirovici
|