HOME -> pagina preotului
 

Pagina Preotului Bisericii Sf. Pr. Ilie Tesviteanul - Schomberg

Inceputul Postul Mare

Semnificatia duminicilor din Postul Mare

Predica la Duminica izgonirii lui Adam din Rai - Duminica Lasatului sec de brânza

Predica la Duminica Ortodoxiei - Duminica I din Post

Cuvant teologic al parintelui Dumitru Staniloae - Despre Ortodoxie

Predica la Duminica a 2-a din Post - a Sf. Grigorie Palama (Vindecarea Slabanogului din Capernaum);

Duminica a 3-a din Post (a Sf. Cruci)

Predica la Duminica Sfantului Ioan Scararul - Duminica a 4-a din Post (Vindecarea fiului lunatic)

Predica la Duminica a 5-a din Postul Mare - a Mariei Egipteanca

Predica la Duminica Floriilor - Duminica a 6-a din Postul Mare

Ziua Invierii

Predica la Duminica Tomii

DESPRE ORTODOXIE

Pr. Dumitru Staniloae

* Articol publicat în revista Ziarul Lumina

Ortodoxia este identica în credinta si cultul ei cu continutul de credinta si de cult al crestinismului originar. Dar faptul paradoxal si absolut autentic este ca, fiind în esenta prelungirea credintei, cultului si spiritualitatii Bisericii nedivizate de la început, Ortodoxia raspunde totusi perfect necesitatilor spirituale de azi ale popoarelor care au pastrat-o. Ea nu s-a modificat esential dupa perioadele istorice prin care a trecut omenirea în cele doua mii de ani. Ea nu a facut din elementul trecator al uneia sau alteia din perioadele istorice elemente esentiale ale fiintei ei ca sa-i fie greu acum sa le elimine. Ea nu s-a medievalizat ca romano-catolicismul, nu e produsul protestului renascentist ca protestantismul, si nu cauta nici acum o modificare esentiala pentru a se adapta timpului nostru prin secularizare. Ea a ramas la valorile esentiale si permanent umane ale evlaviei, la preocuparile simple, adânci si netrecatoare ale omului în raportarea lui la absolut. Ea l-a ajutat pe om sa-si dea un raspuns la întrebarile trecatoare ale epocilor prin raspunsul ce l-a dat întrebarilor lui fundamentale de totdeauna. Ea nu s-a identificat cu armura greoaie si cu formele complicate de lupta ale cavalerului medieval sau cu haina severa si cu codul social disimulatoriu al burghezului individualist, ci si-a pastrat vioiciunea de miscari si simplitatea de gândire si de manifestare directa si esentiala a omului natural de totdeauna, putând fi totdeauna aceeasi si totdeauna actuala.

Ortodoxia n-a introdus în sanctuarul sau interior si n-a lasat sa patrunda în trasaturile simple al credintei sale inventiile marunte si complicate ale unor mesteri stapâniti mai mult de dorinta unor delicii de gimnastica intelectuala decât de fiorul adânc si covârsitor al tainicului raport dintre om si Dumnezeu. Ortodoxia n-a amestecat arabescurile neesentiale ale mintii umane în esenta simpla, misterioasa si mareata, permanenta si inevitabil traita a datelor fundamentale ale misterului mântuirii. Am putea zice ca ea si-a pastrat un caracter popular, iar poporul, cu simplitatea lui, ramâne deschis întotdeauna numai problemelor reale si esentiale ale vietii.

De aceea Ortodoxia a câstigat, cu prezentarea datelor simple si fundamentale ale misterului mântuirii, atentia omului din orice timp. Ea a câstigat întelegerea omului de totdeauna, pentru ca i-a actualizat trairea acestor trebuinte si raspunsuri fundamentale, indiferent ca a fost omul evului mediu, al Renasterii sau al erei noastre, caci omul ramâne cu aceste trebuinte si cu aceasta sensibilitate în orice timp. Ortodoxia n-a avut nevoie de speculatiile scolastice, ale evului mediu, pentru a întâlni în mod real pe oamenii de atunci, dupa cum nu are nevoie nici azi sa se autosecularizeze pentru a întâlni pe omul contemporan.

Dimpotriva, ea intuieste ca printr-o autosecularizare ar pierde cu totul atentia acestui om, caci nu i-ar mai aduce raspunsul la problemele fundamentale ale mântuirii, care continua sa-l framânte în adâncul fiintei lui.

Ortodoxia s-a adaptat, desigur, si ea timpurilor. Ea a ajutat popoarele care i-au ramas fidele în toate împrejurarile de viata prin care au trecut si în toate nevoile lor. Dar adaptarea Ortodoxiei n-a însemnat o schimbare esentiala a ei ca mister, sau o înlocuire a misterului ei cu o ideologie determinata de un timp sau altul. Ea a ramas mereu acelasi mister al datelor simple, fundamentale si necesare ale trairii religioase. Dar misterul raspunde nu numai acestor trebuinte fundamentale de totdeauna, ci tuturor trebuintelor vietii. Misterul crestin trebuie pus în evidenta, în orice timp, în acord cu modul de întelegere al acelui timp, dar trebuie pus în evidenta totdeauna în aceeasi integritate deplin satisfacatoare a trebuintelor mântuirii. Oamenii vor trage apoi concluzia teoretica si practica, întelegând ca misterul mântuirii raspunde si problemelor speciale ale timpului lor, dar tocmai în calitatea lui de mister integral al crestinismului de totdeauna, fara sa se îngusteze la rolul de simplu raspuns al acestor probleme speciale.

Asa a facut Ortodoxia totdeauna si asa face si azi. În acest sens, ea comunica oamenilor pe „Iisus Hristos ieri si astazi acelasi“ (Evrei 13, 8), pe Iisus Hristos, Care, fiind acelasi, raspunde totusi tot asa de perfect azi cum a raspuns si ieri. Legea Veche era supusa schimbarii, pentru ca revelatia ei sporea, iar faptul acesta modifica mereu sensul ei, pâna când, la urma, a trebuit sa fie înlocuita cu Hristos. Modificarea ei provenea din nedesavârsirea ei ca mister al mântuirii. Ea se desfiinteaza „pentru neputinta si nefolosul ei. Caci Legea n-a desavârsit pe nimeni“ (Evrei 7, 18-19). „Aici însa Iisus ramâne în veac, pentru ca poate sa mântuiasca desavârsit pe cei ce se apropie... Caci pururea e viu, ca sa mijloceasca pentru ei“ (Evrei 7, 24-25).

Ortodoxia a înteles ca nu trebuie sa schimbe ceva din arhieria desavârsita a lui Hristos, sa adauge sau sa reduca ceva din ea, ci numai sa o puna iarasi si iarasi în evidenta în deplinatatea ei. Ortodoxiei îi suna strain dictonul «Ecclesia semperreformanda» („Biserica în permanenta nevoie de reformare“), pentru ca ea Îl comunica integral pe Hristos care e «semperconformis cum omni tempore» („permanent conform cu orice timp“). Crestinismul occidental a pornit, începând din evul mediu, prin scolastica, pe o cale de „definire“, adica de delimitare sau îngustare a misterului mântuirii, dupa masurile mintii omenesti si pe calea aceasta s-a lasat antrenata si Reforma, care a odraslit din catolicism. Abordarea intelectuala a misterului crestin a înlocuit trairea misterului integral cu reflexiunea asupra unor frânturi rupte din el.

Ortodoxia a trait misterul mântuirii în deplinatatea lui totdeauna. Cei câtiva termeni noi adoptati de Sinoadele Ecumenice au avut rostul nu sa reduca misterul la o definitie rationala, ci tocmai sa-l ocroteasca împotriva tentativelor de a-l rationaliza si limita, sau de a-l face sa se evaporeze. Acei termeni au avut rostul sa ocroteasca trairea pentru totdeauna a misterului vestit în Noul Testament ca suntem mântuiti de Fiul lui Dumnezeu, Care în acest scop S-a facut om si ramâne etern acelasi, Dumnezeu si om, pe deplin accesibil noua. Sinoadele au ocrotit misterul mântuirii noastre, conform caruia sursa infinita de viata ni s-a facut accesibila prin maxima accesibilitate a umanului, a semenului nostru. Ele au refuzat ispita rationalista care golea misterul mântuirii si zadarnicea mântuirea însasi, reafirmând separarea omului de Dumnezeu, sau identificarea panteista a omului cu Dumnezeu. Misterul mântuirii nu poate fi redat decât paradoxal si Ortodoxia a ocrotit caracterul paradoxal al misterului crestin împotriva destramarii lui prin propozitii rationale unilaterale.

Se aduce Ortodoxiei obiectia ca, asa cum crestinismul occidental s-a adaptat mentalitatii medievale si renascentiste, asa s-a adaptat ea mentalitatii bizantine, îngropând miezul viu al misterului crestin într-un fast formalist si aristocrat, care nu mai corespunde timpului nostru. Nu negam ca Ortodoxia a suferit o anumita influenta bizantina. Dar influenta aceasta n-a atins esenta misterului crestin. Dimpotriva, trairea misterului a ramas vie si în perioada bizantina si se poate spune ca nu gândirea bizantina a generat spiritualitatea crestina din acea perioada, ci invers, trairea crestina originala a generat gândirea si arta bizantina. Nu viziunea bizantina despre existenta a produs Liturghia Bisericii, ci Liturghia Bisericii primare a produs viziunea bizantina despre lume.

Ceea ce se considera mostenire bizantina în viata Bisericii Ortodoxe este, în special, multimea de simboluri în care este exprimata credinta crestina si trairea ei în cult, în arta, în viata. Dar influenta bizantina a dezvoltat doar un simbolism inerent redarii misterului crestin. Definitiile intelectuale si expunerile doctrinare prin care Occidentul a cautat si cauta sa înlocuiasca redarea simbolica a misterului mântuirii pornesc din convingerea ca acest mister poate fi exprimat exact de cuvintele omenesti. În realitate, acest mister, atunci când îl reduc la sensul exact al cuvintelor si definitiilor intelectuale, e îngustat sau evaporat. Plenitudinea paradoxala a misterului mântuirii este mai real sugerata prin simboluri. Vorbirea despre cruce si înviere în mod general, privirea lor în imagini, exprimarea lor prin acte simbolic-liturgice, sugereaza mai real si mai existential misterul mântuirii decât teoria satisfactiei lui Anselm, sau teoria penala protestanta, care nu pot reda decât o latura din misterul incomprehensibil al mântuirii.

Aceste teorii sunt bune numai daca nu pretind sa înlocuiasca misterul însusi, în plenitudinea lui incomprehensibila, ci sa redea ceva din el în mod relativ si provizoriu. Influenta bizantina a constat în vointa de a orândui toate amanuntele cultului, ale artei, ale gesturilor vietii religioase în asa fel ca sa exprime în mod intuitiv simbolic diferite detalii ale misterului mântuirii. Acestea pot da impresia de formalism, numai daca nu sunt manifestate cu seriozitate si cu convingere. O liturghie savârsita într-o parohie de sat, cu credinciosi obisnuiti cu graiul ei natural-simbolic, reda în mod clar si patrunzator trasaturile esentiale ale misterului mântuirii. În orice caz, acest grai al simbolu-rilor mari si clare e cu mult mai accesibil si mai graitor credinciosilor în orice timp decât graiul doctrinar, încarcat de subtilitati care în Occident a cautat prea adeseori sa se substituie sugerarii misterului prin simboluri. Daca Ortodoxia are trebuinta de o anumita adaptare la trebuintele omului de azi, aceasta nu poate consta într-o parasire totala a exprimarii simbolice, ci numai într-o simplificare a acestei exprimari, ca sa se vada imediat marile simboluri ale misterului crestin, corespunzatoare marilor, simplelor si permanentelor evidente si trebuinte spirituale ale omului de totdeauna.

Dar trebuie sa recunoastem ca în era bizantina Ortodoxia a mai prezentat o caracteristica (simfonia dintre Biserica si Stat - n.r.). Crestinii occidentali o mentioneaza si pe aceasta, dar recunosc satisfacuti ca azi nu o mai are. Vrem sa ne oprim asupra ei, deoarece socotim ca nici pe aceasta nu a produs-o propriu-zis era bizantina, ci influenta bizantina doar a accentuat-o, fiind o nota inerenta a crestinismului autentic si ca atare, ramânând în oarecare fel proprie Ortodoxiei astazi.

Câta vreme în Occidentul medieval si urmator evului mediu a aparut si s-a dezvoltat ideea a doua imperii separate si opuse, sau a doua sabii în lupta, în Orientul crestin s-a afirmat unitatea lumii, sustinuta de acelasi Hristos Pantocratorul, imperiul era înduhovnicit din interior, nu era silit din exterior sa se supuna, de o sabie ce se pretindea spirituala, dar care, în fond, lucra tot lumeste si care a supus provizoriu imperiul secular printr-o superioritate tot lumeasca. Imperiul bizantin se simtea aflându-se în interiorul aceleiasi zone în care se afla si Biserica, în cadrul ordinii universale a Pantocratorului Mântuitor, desi avea în acest cadru alte slujiri si autonomia unei ordini proprii. Aceasta era o viziune care se apropia de cea cuprinsa în cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Si toate le-a supus sub picioarele Lui si, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii“ (Efeseni 1, 22).

În secolele din urma lucrurile s-au dezvoltat în oarecare masura si în Orient în sensul conceptiei occidentale, ajungându-se la o separatie a statului de Biserica. Dar influenta occidentala în acest sens s-a exercitat mai mult asupra statului decât asupra Bisericii. Ortodoxia a pastrat si mai departe viziunea lumii ca o tesatura unitara de ratiuni, care îsi au centrul si finalitatea în acelasi Pantocrator. De aceea Ortodoxia n-a facut din partea ei nimic care sa adânceasca separarea, sau ca sa o transforme în tot felul de antagonisme si conflicte între ordinea bisericeasca si ordinea statului sau a culturii. A gasit totdeauna în solicitudinea pentru aspiratiile profunde ale poporului o platforma de întelegere si de colaborare cu statul. (…)

Trairea misterului integral al mântuirii de catre Ortodoxie este una cu experienta vie a Duhului Sfânt, ca suflare a vietii din planul divin. Duhul Sfânt este cel ce face mereu contemporan, mereu trait misterul mântuirii. De aceea Duhul Sfânt ocupa un loc atât de important în preocuparea si vorbirea Ortodoxiei. În Duhul Sfânt, sau prin Duhul Sfânt, Ortodoxia traieste continuu întregul mister al mântuirii, traieste pe Hristos cel întrupat, rastignit si înviat, în comunicarea vie a Sa si a starilor Sale catre credinciosi.

S-a vorbit si se vorbeste mult si în protestantism despre Duhul Sfânt. Dar Duhul Sfânt a devenit acolo factorul sustinator al individualismului orgolios, al unei originalitati de întelegere individuala noua a credintei, nu al experientei mai presus de întelegere a misterului. Duhul Sfânt a fost identificat cu fenomenele intelectuale si sentimentale imanente si individualiste. Dar experienta autentica a Duhului ne ridica la perceptia mai presus de minte si de orgoliu individualist a misterului, care ni se deschide ca o realitate neinventata de noi, pentru toti. Duhul Sfânt e capatul lucrarii divine a Treimii ajunsa în intimitatea noastra subiectiva si revelându-ni-se ca atare, cum spun Parintii orientali. El ne reveleaza de aceea realitatea divina nu ca teorie intelectuala, ci ca viata misterioasa, mai presus de viata noastra imanenta. El pune la priza vietii noastre sufletesti viata lui Hristos cel rastignit si înviat, facând-o viata comuna si noua. De aceea Duhul e datator de viata si ne face vii, pentru ca ne ridica din speculatiile despre Dumnezeu si despre mântuire, facute de la distanta, în însasi experienta misterului divin în lucrarea lui mântuitoare. Ortodoxia, fiind experienta Duhului - ca experienta a misterului integral al mântuirii -, este totdeauna actuala, pentru ca totdeauna aceasta experienta raspunde unei necesitati umane fundamentale, spre deosebire de orice teorie intelectuala, care prin firea ei îngusta si unilaterala e lipsita de viata si este depasita dupa un nou pas al spiritului pe linia progresului intelectual. Aceasta împartasire din realitatea misterului divin al mântuirii, prin Duhul Sfânt, este o adevarata viata pentru suflet, cu tot ce înseamna o astfel de viata. De aceea si cânta Ortodoxia: „Prin Duhul Sfânt tot sufletul viaza“, „prin Duhul Sfânt e începatura vietii“. „Duhul misca faptura“, unde vine El „odrasleste viata“, „se înnoiesc toate“, „prin Duhul Sfânt e întelepciunea“ si„toata buna daruire“. (…)

Ortodoxia este doxologica în sensul larg ca toata cunostinta despre Dumnezeu si despre lucrarea Lui mântuitoare este orientata practic, existential, este transformata în rugaciune, în graire directa catre Dumnezeu, în continutul dialogului nostru cu Dumnezeu, în substanta a raportului nostru personal si viu cu El.Ortodoxia a pastrat caracterul autentic al religiei ca dialog al credinciosului cu Dumnezeu, pe când în crestinismul occidental s-a dezvoltat caracterul de doctrina, de filozofie al crestinismului, de gnoza, care transforma pe Dumnezeu în obiect, diluându-i realitatea si subordonându-L mintii umane.

Dar numai în relatia dialogica Dumnezeu e trait intens si adevarat. De aceea Ortodoxia e o experienta vie a lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu, ca partener în dialogul cu credinciosul, lucreaza, la rândul Sau, asupra partenerului uman, îl binecuvinteaza, îi raspunde la cereri cu mângâierile si darurile Sale.

Dumnezeu lucreaza asupra credinciosilor prin cult, prin sacramente, iar credinciosii simt si marturisesc prezenta lui Dumnezeu în cântarile de lauda si rugaciunile ce-I aduc. Cultul ortodox sacramental este un dialog ontologic între Dumnezeu si credinciosi si numai dupa aceea este si un dialog verbal. Dumnezeu lucreaza asupra noastra, în timp ce ne rugam Lui, dupa ce am amintit faptele Lui mântuitoare si L-am laudat pentru ele. Iar lucrând asupra noastra, Dumnezeu ne deschide ochii sufletului ca sa intuim lucrarea Lui, ca sa o simtim si ne misca sa dam expresie de lauda si de multumita pentru aceasta simtire a noastra. Asa fiind, cultul sacramental nu e numai forma de rugaciune a cunostintei de Dumnezeu, ci si izvor de cunoastere si de continua verificare a cunostintei de totdeauna a Bisericii, forma principala a traditiei vii a Bisericii. Cuvintele cultului sunt calauza spre experienta continutului lor si exprimarea acestei experiente.

Credinciosii Bisericii Ortodoxe nu si-au însusit învatatura Bisericii în genere din catehisme si expuneri doctrinare, ci mai mult din cult, din practica sacramentala a misterului mântuirii. Gândirea despre Dumnezeu e cult si cultul e gândire, calauza în gândire. Credinciosul ortodox nu dispretuieste reflectia despre Dumnezeu si despre lucrarea Lui mântuitoare, dar aceasta reflectie o face în spiritul dialogului cu Dumnezeu, e reflectia partenerului care lauda pe Dumnezeu, Îi multumeste si Îi cere ceva, e o reflectie în cadrul viu al dialogului, în experienta misterului divin. Gândirea ortodoxului despre Dumnezeu este cult, chiar daca nu se realizeaza în vremea cultului.

Asa fiind, în cultul sacramental al Ortodoxiei, care e si gândire, e lucrator Duhul Sfânt, Care e capatul lucrarii divine strabatuta în interiorul nostru cel mai intim.În ordinea cultului se produce continuu evenimentul întâlnirii cu Dumnezeu asa cum în matca unui râu se fac experientele adâncurilor. În cult vorbim lui Dumnezeu cântând, pentru ca numai cântarea da expresie caldurii experientei mai presus de cuvânt. În cântare fiinta noastra devine sensibila la experienta misterului, e rapita de entuziasmul produs în ea de trairea misterului, a Duhului de viata datator si gaseste forma de comunicare a acestei trairi entuziaste. Cântarea elibereaza cuvintele de sensurile lor intelectuale limitate, facându-le adecvate vietii inefabile a misterului trait.

Dar cultul mai este, în acelasi timp, si vorbirea omului cu Dumnezeu despre trebuintele sale si ale semenilor sai, ale lumii întregi ca si despre bucuriile sale pentru darurile primite. În cult, omul îsi vede si îsi traieste, profund si existential, trebuintele sale de Dumnezeu si ia cunostinta de ceea ce devine el prin împartasirea cu Dumnezeu. Caci în Duhul Sfânt, omul se vede pe sine nu în impasul neputintei si al nefericirii pe care le traieste în necunoasterea lui Dumnezeu, ci în nadejdea optimista a împlinirii sale si în începutul acestei împliniri, care se tese în dialogul misterios si mântuitor cu Dumnezeu. De aceea cultul este optimist. Omul se traieste pe sine, în cadrul lui, înaltat si gusta de mai înainte înaltarile sale viitoare, inclusiv viata sa eterna în Dumnezeu, în Duhul iubirii si al comuniunii cu Dumnezeu si cu oamenii Sai. Icoanele sfintilor, imnele de lauda cântate lor, trairea comuniunii cu ei maresc acest optimism. Acestea cuprind o adevarata doctrina optimista despre om, despre ceea ce poate omul sa ajunga, prin adâncirea dialogului sau viu cu Dumnezeu si cu semenii sai, o doctrina a maretiei care asteapta pe om, o doctrina a nadejdii pentru fiecare credincios, a unei nadejdi pregustate. Icoanele si imnele adresate sfintilor îl tin pe credincios în tensiune între arvuna primita si desavârsirea fagaduita, pe drumul dezvoltarii dialogului ontologic cu Dumnezeu, care e un drum eshatologic. Perspectiva eshatologica a cultului proiecteaza o lumina de optimism asupra vietii prezente.

Temeiul cel mai adânc al nadejdii, al bucuriei care strabate tot cultul ortodox si caracterizeaza Ortodoxia este Învierea. Sarbatoarea Pastilor, care sta în centrul cultului ortodox, este o explozie de bucurie, asemenea celei traite de ucenici când au vazut pe Domnul înviat. Este explozia bucuriei cosmice pentru biruinta vietii, dupa tristetea intensa pentru moartea pe care a trebuit sa o suporte chiar Stapânul vietii prin faptul ca S-a facut om. „Cerurile sa se veseleasca si pamântul sa se bucure, si sa praznuiasca toata lumea cea vazuta si cea nevazuta, ca a înviat Hristos, veselia cea vesnica“. Totul s-a umplut de siguranta vietii, dupa ce totul înainta inexorabil spre moarte. Teologul Al. Schmemann spune ca aceasta e vestea cu adevarat buna, sau evanghelia pe care a adus-o si pe care o propovaduieste crestinismul lumii: bucuria Învierii. Daca crestinismul n-ar mai da lumii aceasta bucurie unica, ratiunea lui de a fi ar înceta.Bucuria Învierii este vestita de crestinism în fiecare duminica. Caci fiecare duminica este închinata Învierii. Dar tot cultul vibreaza de bucuria Învierii si e strabatut prin aceasta de tensiunea eshatologica a nadejdii în înviere. „Acum toate s-au umplut de lumina, si cerul si pamântul“, proclama Biserica în noaptea Învierii. În noaptea lipsei de sens a lumii supuse mortii, acoperita de un cer a carui intentie nu se cunostea, a timpului care purta totul spre moarte, având imprimata în sine pecetea nonsensului, a izbucnit viata din mormânt, care umple de lumina sensului întreaga lume si timpul ei, care ne-a descoperit intentia binevoitoare a cerului fata de lume si a descoperit chiar si îngerilor sensul creatiei. Timpul a devenit acum din timp spre moarte, din timp ce se desfasura în întunericul lipsei de sens, un timp spre înviere, o desfasurare luminoasa, o continua sarbatoare. Toate zilele timpului, toate zilele anului au devenit sarbatori, asigurându-ne ca ne duc spre înviere, cum au dus spre viata de slava pe sfintii pe care-i fericim în ele. Mai bine zis, au devenit un ajun al duminicii vesnice, cum zilele saptamânii sunt ajunuri ale duminicii, caci ele ne obliga înca la un efort, asemanator efortului de pe pamânt al sfintilor, pentru a ajunge la fericita lor odihna.

Ortodoxia accentueaza cu deosebita staruinta credinta crestinismului în biruinta vietii. Lupta atâta timp nedecisa între viata si moarte s-a terminat cu biruinta definitiva a vietii. Acum nu ne mai temem de moarte, acum nu ne mai întristeaza moartea, caci ea e trecere la viata adevarata, pe care o pregustam de pe acum. Amestecul de sens si de nonsens, imprimat în toate, prin faptul ca pe de o parte existau, pe de alta toate erau supuse mortii, a devenit acum numai sens. Viata a biruit deplin si definitiv asupra neantului si a tristetii. Creatia întreaga e destinata, prin înviere, vietii netrecatoare, creatia întreaga e recuperata de Cel ce a creat-o.