CUVANT LA BOTEZUL DOMNULUI (6 ianuarie)


 În numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh.

 

 

Sarbatorind Botezul Domnului, ne aducem aminte si ca Dumnezeu S-a descoperit oamenilor ca Treime, si ca Iisus S-a aratat oamenilor ca Hristos. Unde S-a aratat Hristos? Unde Si-a început lucrarea? S-a dus, oare, într-un mare oras si S-a aratat acolo în slava Sa? Ori S-a urcat pe un multe înalt, ca o multime numeroasa de oameni adunata în jur sa-L priveasca de jos, ca pe o ciudatenie? Nu! Hristos S-a dus în pustie, la apa Iordanului, unde Ioan boteza poporul. Ioan propovaduia pocainta si îi chema pe pacatosi ca, în semn de pocainta, sa se boteze în Iordan. Si iata, tot ca un pacatos vine si Hristos si cere sa fie botezat. El, Care nu are pacat. S-a temut Ioan. „Tu trebuie sa ma botezi pe mine.” „Lasa asta acum – îi raspunde Iisus – caci asa ni se cuvine sa împlinim toata dreptatea.”

Adam a pacatuit prin mândrie, a vrut sa se înalte, sa fie ca Dumnezeu. Iar Hristos a venit sa plineasca dreptatea lui Dumnezeu, sa îndrepte prin smerenie pacatul mândriei lui Adam. Adam a voit sa se înalte în fata lui Dumnezeu, iar Dumnezeu Se smereste în fata omului. Hristos S-a coborât în apa si a primit botezul de la robul Sau. Tremurând, Ioan a pus mâna pe Stapânul si Dumnezeul sau si Hristos Si-a plecat smerit capul în fata lui. Aceasta smerenie a lui Hristos a deschis cerul. S-au desfacut atunci cerurile si s-a auzit glasul lui Dumnezeu-Tatal: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit. Acesta este Fiul Meu, Care S-a smerit pe Sine ca sa împlineasca voirea Mea, este Fiul Meu cel adevarat, care Se micsoreaza ca pe om sa-l înalte”. Iar Duhul Sfânt S-a pogorât din cer peste Iisus, întarind cuvintele Tatalui. Astfel, prin smerenie, Hristos a deschis cerul si a descoperit oamenilor taina Treimii dumnezeiesti.

Dar de ce a facut asta tocmai pe apa, iar nu în vreun alt loc? Sa ne amintim cum a creat Dumnezeu lumea. Când Dumnezeu a facut cerul si pamântul, „pamântul era nevazut si gol si Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”. Apoi Dumnezeu a despartit pamântul de apa, dar astfel încât apa sa ramâna totusi peste tot caci este trebuincioasa oricarei fapturi. Nici omul nu poate trai fara apa si nici un fel de vietuitoare. Apa se gaseste în aer (ca umezeala); sa luam o mâna de tarâna de oriunde – si acolo e apa; se afla apa si în piatra, chiar daca noua ni se pare ca nu este; ea se afla si în piatra si când Dumnezeu vrea, poate sa o scoata din ea, cum a facut în vremea lui Moise. „Al Domnului este pamântul si plinirea lui; lumea si toti cei ce locuiesc în ea. Acesta pe mari l-a întemeiat pe el si pe râuri l-a asezat pe el” – spune Psalmistul (Ps. 23, 1-2). „Cerurile si pamântul erau în vechime din apa si din apa s-au închegat, prin cuvântul lui Dumnezeu – scrie Sfântul Apostol Petru – de aceea, lumea de atunci a fost potopita de apa si a pierit” (II Petru 3, 5-6).

Când omul a pacatuit, el a adus mânia lui Dumnezeu nu numai asupra lui, ci si asupra întregii fapturi. Omul este cununa zidirii lui Dumnezeu; el a fost pus împarat al naturii. Iar când împaratul s-a facut dusman al celuilalt împarat, atunci si întreaga lui împaratie a devenit o împaratie potrivnica. Pedeapsa a fost data nu numai omului, ci si întregii fapturi. „Stim ca toata faptura împreuna suspina si împreuna are dureri pâna acum” (Romani 8, 22). Dar, faptura a fost supusa desertaciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o” (Romani 8, 20). De aceea, iertarea vinovatului elibereaza si faptura din robia stricaciunii (Romani 8, 21). Aceasta natura stricacioasa va fi nimicita si va fi preschimbata în cer nou si pamânt nou, în care locuieste dreptatea (II Petru 3, 12-13). Pentru a face cu putinta aceasta preschimbare, pentru a pregati natura pentru starea nestricacioasa care va veni dupa Ziua cea înfricosatoare, a venit Hristos la apele Iordanului.

Cufundându-Se în Iordan, Hristos a sfintit nu numai apele Iordanului, ci si întreaga fire, asa cum glasuieste Biserica în cântarile ei: „Hristos S-a aratat la Iordan, ca apele sa le sfinteasca” (tropar din ajunul sarbatorii), „Astazi firea apelor se sfinteste” (tropar cântat în timpul mersului la Iordan). Si, având în vedere ca apa se gaseste peste tot, sfintind apele Hristos a pregatit natura ca si ea sa se bucure de urmarile jertfei pe care El a venit sa ne-o aduca. Dar nu este numai atât. El a dat apelor puterea sa spele pacatele omenesti. Botezul lui Ioan era numai un semn de pocainta. Botezul crestin este noua nastere, iertarea tuturor pacatelor. Prin apa a pedepsit Dumnezeu pacatele lumii dintâi si a pierdut-o prin apa, la potop. Tot prin apa îi mântuieste acum Dumnezeu pe oameni, în taina botezului.

Astfel, Hristos a sfarâmat în apele Iordanului capul balaurului – asa cum se cânta în cântarile bisericesti – care i-a înselat pe Adam si pe Eva, prin smerenia Sa si le-a descoperit oamenilor ca Dumnezeu este Treime; a sfintit apele, iar împreuna cu apele a pregatit si întreaga faptura sa primeasca cuvântul iertarii si pentru nestricaciune. Si atunci, biruindu-l înca o data pe diavol în pustie, Hristos a mers sa pregateasca oamenii pentru împaratia viitoare si Si-a început propovaduirea cu cuvintele: „Pocaiti-va, caci s-a apropiat împaratia cerurilor” (Matei 4, 17) sau, cum este scris în alta Evanghelie: „S-a împlinit vremea si s-a apropiat împaratia lui Dumnezeu. Pocaiti-va si credeti în Evanghelie” (Marcu 1, 15).

Pâna acum, Ioan Botezatorul propovaduia pocainta, pregatind calea Domnului. Acum însusi Domnul le striga oamenilor: „Pocaiti-va!”. Acest glas nu este adresat doar oamenilor traitori în vremea lui Hristos, ci cu aceste cuvinte Hristos li S-a adresat tuturor oamenilor din toate timpurile si din toate veacurile. Am auzit si noi aceste cuvinte în Evanghelie. Cât timp înca nu au încetat cântarile sarbatoresti ale Bobotezei, ele ne amintesc ca vremea pocaintei se apropie.

Sa luam aminte! Nu sunt cuvinte de prooroc sau de înger, ci ale Domnului însusi. Sa ne pocaim si sa ne straduim în Postul care se apropie sa ne biruim patimile si sa primim iertarea pacatelor, pentru ca în veacul ce va sa vina sa intram în împaratia cea nestricacioasa, pe care Domnul ne-a pregatit-o. Amin.