HOME -> pagina preotului
 

Pagina Preotului Bisericii Sf. Pr. Ilie Tesviteanul - Schomberg

Slujba Parastasului

Inceputul Postului Mare

Semnificatia duminicilor din Postul Mare

Predica la Duminica izgonirii lui Adam din Rai - Duminica Lasatului sec de brânza

Predica la Duminica Ortodoxiei - Duminica I din Post

Predica la Duminica a 2-a din Post - a Sf. Grigorie Palama (Vindecarea Slabanogului din Capernaum);

Duminica a 3-a din Post (a Sf. Cruci)

Predica la Duminica Sfantului Ioan Scararul - Duminica a 4-a din Post (Vindecarea fiului lunatic)

Predica la Duminica a 5-a din Postul Mare - a Mariei Egipteanca

Predica la Duminica Floriilor - Duminica a 6-a din Postul Mare

Ziua Invierii

Predica la Duminica Tomii

SLUJBA PARASTASULUI 

Slujba Parastasului

 

Potrivit învataturii si credintei crestine, viata omului nu se sfârseste o data cu moartea trupului, iar sufletul îsi continua existenta si dincolo de hotarele vietii pamântesti. Din acest motiv, nu dam uitarii pe cei adormiti nici dupa înmormântarea lor, ci îi pomenim pururi, ne rugam si mijlocim pentru odihna si pentru iertarea pacatelor lor.

Cât timp suntem în viata putem sa facem toate pentru sufletele noastre: sa priveghem, sa postim, sa ne rugam continuu etc. Imediat ce murim, însa, nu mai putem face nimic pentru sufletele noastre. Însa daca cineva vorbeste lui Dumnezeu despre cei raposati, îl va auzi Dumnezeu, îi va asculta rugaciunea. Cu alte cuvinte în fata lui Dumnezeu este utila si folositoare „mijlocirea”. Când cei dragi noua pleaca din lumea aceasta, lasa în urma lor o rugaminte, care suna mai degraba a porunca: „…va rog pe toti si cu staruinta cer voua sa va rugati neîncetat lui Hristos-Dumnezeu pentru mine, ca sa nu fiu rânduit, dupa pacatele mele, la locul de pedeapsa, ci sa ma aseze unde este lumina vietii” (Slava de la Slujba înmormântarii). Asadar, cei adormiti doresc sa ne pese totdeauna de ei. Întotdeauna sa facem ceva pentru sufletele lor.

 

Ce putem face pentru ei?  Rugaciune si milostenie!

Slujba care se face pentru cei raposati se numeste parastas (din greceste parastasis = a sta în rând cu cineva, a sta alaturi de cineva, a mijloci pentru cineva) si înseamna rugaciune de mijlocire la Dumnezeu pentru sufletele celor care nu mai sunt printre noi.

Crestinii nu-si uita mortii dupa îngroparea lor, ci se preocupa de rugaciuni pentru ei si de pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuala a mortilor în Biserica Ortodoxa sunt urmatoarele:

  • La 3 zile dupa moarte (care coincide, de regula, cu ziua înmormântarii), în cinstea Sfintei Treimi si a Învierii din morti a Mântuitorului a treia zi;
  • La 9 zile dupa moarte, “ca raposatul sa se învredniceasca de partasia cu cele 9 cete îngeresti si în amintirea ceasului al noualea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a fagaduit tâlharului raiul pe care ne rugam sa-l mosteneasca si mortii nostri“;
  • La 40 de zile (sau sase saptamâni), în amintirea Înaltarii la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile dupa Înviere, “pentru ca tot asa sa se înalte si sufletul raposatului la cer“;
  • La trei, sase si noua luni, în cinstea Sfintei Treimi;
  • La un an, dupa exemplul crestinilor din vechime care în fiecare an praznuiau ziua mortii martirilor si a sfintilor, ca zi de nastere a lor pentru viata de dincolo.
  • În fiecare an, pâna la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuala amintind de cele 7 zile ale creatiei.

De retinut!

Spre a nu gresi în privinta pregatirilor pentru aceste pomeniri, cel mai indicat este sa se ia legatura în prealabil cu preotul. Acest lucru este necesar întrucât trebuie stabilite, de comun acord, data si ora savârsirii pomenirii.

De obicei, soroacele nu se fac în orice zi a saptamânii, ci mai ales martea, joia si sâmbata.

La aceste zile de pomenire individuala a celor raposati, Biserica a stabilit zilele de pomenire generala a mortilor, si anume: sâmbata dinaintea duminicii lasatului de sec de carne sau a Înfricosatei judecati, numita si Mosii de iarna, sâmbata dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt sau Mosii de vara, la care traditia a adaugat si Mosii de toamna (între 26 octombrie si 8 noiembrie), sâmbetele Postului Mare, Pastele blajinilor (luni dupa Duminica Tomei) si Joia Înaltarii, în special pentru eroi, ca si ziua hramului bisericii.

Toate aceste zile de pomenire, individuala sau colectiva, sunt momente de vie si profunda comuniune cu cei raposati. Ele trebuie respectate si cultivate, caci prin aceasta întretinem viu cultul mortilor si pomenirea lor.

În acelasi timp, pomenirea mortilor  este un moment de reflectie si pentru fiecare dintre noi. Fara îndoiala, moartea este cel mai sigur si totodata cutremurator eveniment din viata noastra. Fireste, ar trebui sa o avem în vedere si sa ne facem probleme. Nimeni nu a  semnat un contract cu viata pamânteasca pentru prelungirea acesteia. Prin gândul la moarte, gravat adânc în sufletul nostru, vom fi mai îndreptati si mai realisti. Putem deveni alti oameni... mai  buni!

 

Ce materii pregatim pentru parastas?

Întotdeauna slujba de pomenire a mortilor este precedata de Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie care se savârseste în sfânta biserica. Pentru slujba parastasului orice crestin aduce o coliva, colac sau prescura, vin, lumânari, tamâie si carbuni.

Coliva, facuta din grâu fiert, îndulcita cu miere sau cu zahar, închipuie însusi trupul celui/celor raposati, dar are si o semnificatie duhovniceasca deosebita, fiind un simbol al învierii trupului, pentru ca dupa cum bobul de grâu, ca sa încolteasca si sa aduca roada, trebuie sa fie îngropat mai întâi în pamânt si sa putrezeasca, tot asa trupul omenesc mai întâi se îngroapa si putrezeste, pentru ca sa învieze întru nestricaciune. Dulciurile care intra în compozitia colivei reprezinta dulceata vietii celei vesnice pe care ne dorim si pentru care ne rugam sa o dobândeasca cei adormiti. Pe coliva se asaza Sfânta Cruce si se orneaza în chip frumos (de obicei cu bombonele colorate, care închipuie frumusetea faptelor bune pe care raposatul/raposata le-a lasat ca marturie în lumea aceasta).

Colacul sau prescurile sunt de obicei frumos împletite si poarta pe ele simboluri liturgice (sfânta cruce). Pe acestea (coliva, colaci) se asaza o lumânare aprinsa. Lumânarea este semnul si chipul trecerii noastre prin viata. Asa cum arde si se consuma lumânarea, asa arde si se consuma viata noastra. Lumânarea este si un frumos simbol al omului bun: lumânarea, pentru a oferi lumina trebuie ca, încet-încet, sa se consume. La fel si crestinii (carora Iisus le-a spus “Voi sunteti lumina lumii!“), pentru a fi lumina pentru cei din jur, pentru a fi coerenti si a-si trai corect credinta, trebuie sa se jertfeasca, sa ofere ceva din ei, sa se consume în fiecare zi câte putin.

Lumânarea se mai aseamana noua oamenilor si prin fragilitatea sa: se rupe atât de usor, se sfarâma, si totusi ofera ceea ce nu poate oferi nici piatra, nici apa, nici pamântul: flacara, pentru a fi lumina si caldura lumii.

Vinul, care se toarna crucis pe coliva (trupul celui raposat), semnifica aromatele cu care a fost uns trupul Domnului.

De asemenea, se obisnuieste sa se ofere un prosop (de la gr. prósopon = persoana). El se ofera pentru a ne aduce aminte de persoana în numele careia s-a dat pentru a o pomeni.

Am amintit ca, pe lânga rugaciune, este necesara milostenia.

Prin milostenie se mângâie sufletele celor adormiti. „Mila curata toate pacatele!” (Tobit 12,9). Cu siguranta trebuie sa miluim pe cel care are nevoie de milostenie: pe înfometat, pe cel gol, pe cel însetat. Când un semen de-al nostru este miluit,  se alina si se bucura. Si daca se roaga pentru cei raposati, rugaciunea lui are o mare putere (de aceea se si spune când primim ceva de pomana: Dumnezeu sa-l  ierte! sau Bogdaproste!).

Cine da de mâncare celui flamând, de baut celui însetat, de îmbracat celui gol, acoperis celui strain, slujeste Domnului, întrucât Domnul se identifica cu toti cei aflati în categoriile mentionate mai sus. Cine merge la cel bolnav si la cel din închisoare, la Domnul merge. Si în Sfânta Scriptura sta scris: „Cel ce are mila de sarman împrumuta Domnului si El îi va rasplati fapta lui cea buna” (Pilde 19,17).

 

Când nu facem parastase?

Nu se fac parastase în urmatoarele zile si perioade din cursul anului:

  • Duminicile de peste an, pentru ca duminica, amintind de Ziua Învierii, e zi de bucurie, iar nu de întristare;
  • În cele douasprezece zile dintre Nasterea si Botezul Domnului. Chiar daca în unele biserici se fac parastase duminica, cel putin în duminicile Penticostarului, adica în cele dintre Pasti si Rusalii, nu se cuvine nicidecum sa se faca parastase, pentru a nu se întuneca bucuria Praznicului cel mare al Învierii;
  • De la lasatul secului de carne pâna la sâmbata întâi din Postul Mare, sâmbata Sf. Teodor;
  • Din sâmbata Floriilor pâna în Duminica Tomei;
  • La praznicele împaratesti sau la sarbatori mari;
  • În timpul Postului Mare, nu se face parastas în zilele de rând (luni, marti, miercuri, joi, vineri), deoarece în aceste zile nu se face liturghie obisnuita sau deplina.

 

Alte sfaturi legate de pomenirea mortilor

  • Este de dorit ca pomenirile sa se faca legate de savârsirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importanta slujba de mijlocire pentru cei morti. Daca nu este posibil de fiecare data, cel putin la 40 de zile, la un an si la sapte ani, ar fi de dorit ca parastasul sa urmeze dupa Sfânta Liturghie;
  • La întocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie si nici recomandat sa se adauge “la pomenirea de noua zile, 40 de zile, un an, sapte ani, mort fara lumânare etc.“. Cartile de cult nu prevad asa ceva si nici slujitorii nu trebuie sa adauge nimic în plus, ca si când ar trebui sa atragem atentia Mântuitorului asupra sorocului de care este vorba;
  • La pomenirea de 40 de zile, numita pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, pe lânga celelalte, se pregatesc o icoana si un colac. Din colac preotul va scoate particica pe care o va aseza apoi pe icoana si din care va împarti spre gustare rudelor raposatului;
  • Referitor la darurile care se dau de pomana, se obisnuieste ca, la 40 de zile si la un an, sa se dea diferite lucruri si, mai ales, îmbracaminte si încaltaminte, obiecte de uz casnic, dar nu ne opreste nimeni sa dam oricând si orice pentru cel raposat. Exista obiceiul îndatinat sa se împarta de fiecare data farfurii cu mâncare, cani sau pahare, precum si linguri sau furculite: sase, douasprezece, douazeci si patru. Rânduielile bisericesti nu prevad nimic în aceasta privinta si fiecare poate da cât crede de cuviinta, numarul acestora neavând nicio influenta asupra starii sufletesti a celui raposat;

Dupa oficierea slujbei si binecuvântarea ofrandelor de mâncare si bautura, cei prezenti sunt datori sa manânce cu buna-cuviinta si cu rugaciune în gând, pentru cel decedat. Nu se vorbeste fara rost, nu se fac glume, nu se râde, dar nici nu se manânca, nici nu se bea întocmai ca la nunta. În loc de “noroc!” sau alta urare, atunci când se gusta din pahar, se zice “Dumnezeu sa-l/s-o ierte!“, iar când se primeste un vas, îmbracaminte etc. de pomana, nu se zice „Multumesc!“, ci “Dumnezeu sa primeasca!