Sfantul Ioan
Maximovici (1896 -1966) este considerat de catre crestinii ortodocsi de
pretutindeni, ca fiind unul dintre cei mai mari sfinti al secolului XX.
Manifestand diferite forme de sfintenie, el a fost In acelasi timp un mare
teolog inspirat de Dumnezeu si „nebun Intru Hristos”, un zelos ierarh misionar si
un aparator al saracilor, un ascet desavarsit si un parinte iubitor pentru
orfani. Asemeni lui Moise, el si-a scos turma din robie, conducand-o din China In
lumea libera. Urmas al primilor apostoli, el a dobandit de la Dumnezeu puterea
de a tamadui sufletele si trupurile suferinde. Strabatand valul timpului si spatiului,
el cunostea si raspundea gandurilor oamenilor, Inainte ca acestia sa si le
exprime. Fericitul Ioan raspandea o putere ce-i atragea pe oameni mai mult
chiar decat nenumaratele sale minuni. Aceasta era puterea iubirii lui Hristos –
marea taina inaccesibila Intelegerii lumesti.
Acum In Ceruri, el
continua sa se roage si sa-i viziteze pe cei ce-l cheama In ajutor, dupa cum marturisesc
minunile si tamaduirile Inregistrate peste tot In lume. La 2 iulie, 1994, In
America a avut loc proslavirea arhiepiscopului Ioan de San-Francisco, ierarh al
Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora.
Patria
arhiepiscopului Ioan a fost Infloritoarea regiune Harkov, din sudul Rusiei.
Aici, pe mosia Adamovka, In ilustra familie de nobili Maximovici, In data de 4
iunie 1896, parintilor Boris si Glafira li s-a nascut un fiu. La sfantul botez
a primit numele de Mihail – In cinstea sfantului arhanghel al Domnului. Neamul
Maximovici era renumit din vechime prin evlavia si patriotismul sau.
Cel mai stralucit
reprezentant al acestei familii de vita veche era sfantul ierarh Ioan,
mitropolitul Tobolskului, cunoscut scriitor si poet duhovnicesc, luminator al
Siberiei, care a trimis prima misiune ortodoxa In China si a savarsit numeroase
minuni. El a fost canonizat In 1916, iar sfintele sale moaste se pastreaza pana
In zilele noastre la Tobolsk. Cu toate ca sfantul ierarh Ioan a murit la Inceputul
secolului al XVlIl-lea, duhul acestuia a purces asupra urmasului sau Indepartat,
care mai tarziu i-a purtat numele.
Mihail era un copil
bolnavicios, firav si bland. Nu-i placeau jocurile zgomotoase si deseori era adancit
In gandurile sale. Iubea animalele, mai ales cainii. In copilarie se deosebea
printr-o religiozitate profunda. Colectiona icoane, carti duhovnicesti si
istorice. Cel mai mult ii placea sa citeasca Vietile sfintilor.
Mosia familiei
Maximovici se afla In vecinatatea manastirii Sviatogorsk. Tanarul Mihail,
„monah din copilarie”, Isi petrecea toata vara la manastire.
La varsta de 11 ani a
fost trimis la scoala militara din Poltava. In acesti ani l-a Intalnit pe
episcopul Teofan al Poltavei, vestitul ascet, care a ramas pentru el un model
de sfintenie pana la sfarsitul vietii.
In 1914, Mihail a
absolvit scoala de cadeti si, urmand vocatiei sale intime, a hotarat sa intre
la Academia Duhovniceasca de la Kiev. Parintii Insa au insistat sa se Inscrie
la facultatea de drept si, din ascultare, el a renuntat la dorinta sa. Anii de
maturitate si terminarea studiilor au coincis cu Inceputul groaznicei revolutii,
al carei scop a fost sa conduca lumea catre anticrestinism.
In 1921, In timpul razboiului
civil, emigreaza la Belgrad Impreuna cu Intreaga familie. In 1925 a absolvit
facultatea de teologie. In 1926 a fost tuns In monahism si hirotonit ca
ierodiacon In manastirea Milkovo, luand numele de Ioan. La sfarsitul aceluiasi
an, parintele Ioan a fost hirotonit ca ieromonah. Intre anii 1929-1934 a fost
profesor si diriginte la seminarul teologic „Sfantul Ioan Botezatorul” din
Bitol. In anul 1934 s-a luat hotararea de a-l Inainta la rangul de episcop. In
ceea ce-l priveste pe Insasi parintele Ioan, nimic nu putea fi mai strain nazuintelor
sale decat acest lucru. Cineva, care-l cunostea, povesteste cum l-a Intalnit In
acea vreme la Belgrad. El i-a spus ca se afla In oras din greseala, chemat In
locul unui oarecare ieromonah Ioan, care urma sa fie facut episcop. A doua zi,
el i-a comunicat acelei persoane ca s-a creat o situatie si mai proasta decat
crezuse el – anume ca, pe el vor sa-l faca episcop!
Hirotonirea sa ca
episcop a avut loc la 28 mai, anul 1934.
Vladica s-a dovedit a
fi ultimul dintre episcopii hirotoniti de mitropolitul Antonie (Hrapovitki). A
fost trimis In China, In eparhia Shanghaiului. Aici el desfasoara o activitate
rodnica, In organizarea unor societati filantropice si de binefacere, aplaneaza
conflicte religioase, ridica o catedrala.
Odata cu venirea
comunistilor la putere, colonia emigrantilor rusi din China a fost nevoita sa
se refugieze si de acolo, majoritatea prin insulele arhipelagului filipinez.
In 1949, In insula
Tubabao, In lagarul pentru refugiati locuiau aproximativ cinci mii de refugiati.
Insula se afla In calea uraganelor sezoniere. Intr-o convorbire cu localnicii,
un rus a mentionat teama sa de uragane, Insa acestia i-au spus ca nu exista
motive de Ingrijorare, Intrucat „sfantul vostru binecuvanteaza lagarul In
fiecare noapte din toate cele patru parti”. Dupa ce lagarul a fost evacuat, un
uragan devastator s-a napustit asupra insulei.
In anul 1951,
arhiepiscopul Ioan este trimis In Europa, mai Intai la Paris, apoi la
Bruxelles.
In Europa Occidentala,
Vladica acorda un interes constant nu numai diasporei ruse, pentru care trudea
neobosit, ca si la Shanghai, ci si populatiei locale. El primeste sub
jurisdictia sa Bisericile Ortodoxe din Olanda si Franta. Unicul preot ortodox
al Misiunii de la Madrid a fost hirotonit de el. In ceea ce priveste America –
aici activitatea sa de arhipastor s-a realizat cel mai deplin.
Vladica Ioan poate fi
considerat ocrotitorul adevaratei Ortodoxii In Lumea Noua.
In anul 1962, la
cererea unor numerosi credinciosi, ce-l cunosteau de la Shanghai, Vladica a
fost invitat la San-Francisco, cea mai mare eparhie ortodoxa din America.
La San-Francisco, Vladica
Ioan a gasit comunitatea scindata si constructia marii catedrale In cinstea
Icoanei Maicii Domnului Bucuria tuturor scarbitilor oprita. Vladica Ioan s-a
adresat credinciosilor cu rugamintea de a face donatii pentru continuarea lucrarilor.
Acest apel a trezit un entuziasm neobisnuit in randul ortodocsilor americani.
Pacea a fost restabilita si constructia catedralei dusa la bun sfarsit.
In 1963, cu
blagoslovenia Vladicai a fost Intemeiata Fratia preacuviosului Gherman din
Alaska, devenita ulterior cel mai important centru misionar ortodox din
California.
Arhiepiscopul Ioan
Maximovici a ramas credincios pana la sfarsit caii alese de el, de a sluji cu
devotament Biserica. Cei ce l-au cunoscut In ultimii ani ar fi putut evidentia,
probabil, doua trasaturi principale ale caracterului sau. Inainte de toate –
strictetea In tot ce se referea la Biserica si la Traditie. Era un aparator
consecvent al legii crestine. Interzicea clerului sau sa participe la slujbele
comune „inter-crestine” din cauza canonicitatii Indoielnice a unora dintre
participanti. Activitatea ecumenistilor crestini i se parea la fel de Indoielnica.
Precum Parintii din
vechime, care s-au vazut siliti sa acorde o atentie speciala ereziilor
triadologice si hristologice, arhiepiscopul Ioan a opus o rezistenta statornica
celor mai „actuale” erezii ale contemporaneitatii – denaturarii dogmei ortodoxe
despre Fecioara Maria In cadrul sofiologiei. Actualitatea scrierilor
ereziologice ale Vladicai Ioan se aprofundeaza prin aceea ca actualele miscari
„marianice” manifesta o afinitate spirituala evidenta cu religiozitatea paracrestina.
Cu toate acestea, Vladica
a ramas In memoria credinciosilor nu prin severitatea sa, ci, dimpotriva, prin
blandetea, veselia si chiar prin ceea ce se numeste „nebunie Intru Hristos”.
Ultimii ani ai vietii
arhiepiscopului Ioan au fost amarati de atacurile si persecutiile adversarilor
sai, carora le raspundea totdeauna fara a se plange sau a Invinui pe cineva, cu
un calm netulburat.
Implinise abia saptezeci
de ani, cand a murit, Insingurat, cum a si fost mereu, de cand devenise
arhiereu.
In 1966, dupa
trecerea In vesnicie a arhiepiscopului Ioan, In presa au aparut numeroase
materiale atestand sfintenia sa: tamaduirile miraculoase, exorcizarea
demonilor, ascetismul riguros al vietii sale, privegherea In timpul noptii,
aparitiile sale dupa moarte, darul clarviziunii, pogorarea vizibila a flacarilor
In timpul Sfintei Liturghii, prigoana feroce la care a fost supus si, In sfarsit,
ceea ce nu toti au fost capabili sa pretuiasca (poate din cauza ca acest aspect
al sfinteniei era practic incompatibil cu rangul de arhiepiscop) – nebunia lui
pentru Hristos. Vladica Isi oranduia viata Intemeindu-se pe Legea lui Dumnezeu,
fara sa se gandeasca cat de imprevizibile si chiar stranii pot aparea faptele
sale, celor ce se conduc dupa criterii pur omenesti. De obicei mergea pe jos,
adesea descult, vizitand spitale, aziluri si ospicii. Slujea descult si In
biserica. Vladica era cunoscut ca sfant nu numai printre crestinii ortodocsi,
ci si In randul credinciosilor de alte confesiuni. Asa, bunaoara, In una din
bisericile catolice din Paris, preotul Incerca sa trezeasca interesul tinerilor
fata de credinta prin urmatoarele cuvinte: „Afirmati ca In prezent nu se mai Intampla
minuni, nu mai exista sfinti. De ce sa va prezint dovezi teoretice, cand astazi
pe strazile Parisului umbla un sfant – sfantul Jean cel Descult!”
In toate spitalele
europene se stia despre acest arhiereu, care era In stare sa se roage toata
noaptea pentru un muribund. Era chemat la capataiul bolnavului – fie el
catolic, protestant, ortodox, evreu sau oricare altul – pentru ca atunci cand
el se ruga, Domnul era milostiv.
Era cunoscut si
venerat In Intreaga lume. La Paris, dispecerul caii ferate retinea plecarea
trenului pana la venirea „Arhiepiscopului rus”.
Insemnatatea Sfantului
Ioan Maximovici pentru omenirea secolului XX nu poate fi estimata. El a fost
denumit de Intreaga lume ortodoxa – facatorul de minuni al Shanghaiului,
Europei Occidentale si America de Nord.
In epoca Universalei
secatuiri duhovnicesti, a celor mai mari cataclisme sociale si a ratacirii mintilor,
el a crezut de cuviinta sa traiasca asa cum au trait marii asceti ai Fivaidei si
Palestinei, care, exprimandu-ne prin cuvintele Sfantului Siluan Athonitul,
iubindu-L pre Dumnezeu, L-au iubit pana la urma.
(articol preluat de pe site-ul doxologia.ro)