"De voiesti sa fii desavîrsit, mergi, vinde-ti averile tale tale si le da saracilor si vei avea comoara în cer.
Dupa aceea vino si urmeaza-Mi"

(Matei 19, 21)

Mîntuirea, dupa învatatura Sfintei Evanghelii si a Bisericii Ortodoxe, se dobîndeste prin pazirea poruncilor date de Dumnezeu oamenilor, cuprinse atît în decalogul Legii Vechi, cît si în Noul Testament, numit si legea Harului. Orice crestin care doreste sa se mîntuiasca trebuie sa savîrseasca aceste trei conditii: sa aiba credinta dreapta în Dumnezeu; sa aiba harul Duhului Sfînt, care se da tuturor prin cele sapte Sfinte Taine ale Bisericii Botezul, Mirungerea, Spovedania, Sfînta Împartasanie, Nunta, Preotia, Maslul si sa împlineasca poruncile cuprinse în Sfînta Evanghelie. Fara aceste trei conditii obligatorii, nu este mîntuire. Una din ele daca lipseste, omul nu se poate mîntui si îsi pierde sufletul sau, "care este mai scump decît toata lumea".

Aceasta este mîntuirea pe calea poruncilor, comuna si obligatorie tuturor oamenilor care cred în Dumnezeu si doresc sa mosteneasca viata vesnica. Dar mai este si o alta cale de mîntuire, mult mai grea, anume calea desavîrsirii crestine, pe care au mers toti sfintii, apostolii, mucenicii, ierarhii si cuviosii. Pentru ca nu este obligatorie, ci benevola, ea este numita în Sfînta Evanghelie calea sfaturilor evanghelice. Pe aceasta cale merg de obicei calugarii, sihastrii, vaduvele, crestinii care au o chemare speciala de la Dumnezeu si o evlavie deosebita pentru rugaciune, post, înfrînare, metanii, lacrimi si saracie totala de cele materiale. Aceasta este calea sfinteniei, a îndumnezeirii si a unirii mistice cu Hristos.

Pentru a întelege mai bine cele doua cai de mîntuire, sa va reamintim pe scurt textul Evangheliei de astazi.

Un tînar bogat s-a apropiat de Iisus Hristos si L-a întrebat: Învatatorule bun, ce bine sa fac ca sa mostenesc viata vesnica? Iar Domnul i-a raspuns: Daca voiesti sa intri în viata, pazeste poruncile! Si îi aminteste cîteva din Decalog: Sa nu ucizi, sa nu fii desfrînat, sa nu furi, sa nu marturisesti strîmb, cinsteste pe tatal tau si pe mama ta si sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine însuti. Însa tînarul era un om credincios si corect. De aceea a raspuns lui Hristos: Toate acestea le-am pazit din copilaria mea (Matei 19, 16-20).

Acestea sînt cîteva din poruncile principale care asigura mîntuirea tuturor celor ce merg pe aceasta cale. Si tînarul din Evanghelie le pazea cu sfintenie. Oare cîti tineri de astazi mai împlinesc cu atîta credinta poruncile lui Dumnezeu? Cîti dintre fiii si fiicele dumneavoastra va mai asculta, merg la biserica regulat, se spovedesc, primesc Sfintele Taine, fac rugaciune seara si dimineata, se pazesc de betie si desfrîu?

Dar tînarul din Evanghelie nu era multumit sufleteste. El simtea ca sufletul sau dorea ceva mai mult, adica o viata mai înalta, unita deplin cu Hristos. De aceea întreaba: "Ce îmi mai lipseste?" Pîna aici a fost cale a poruncilor, obligatorie tuturor. De acum începe calea desavîrsirii, a urcusului duhovnicesc spre Hristos, care nu este usor de strabatut.

Si iata ce i-a raspuns Mîntuitorul Hristos: Daca voiesti sa fii desavîrsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara în cer; dupa aceea, vino si urmeaza Mie (Matei 19, 20-21). Doua lucruri îi cerea Hristos tînarului care dorea desavîrsirea: sa se lepede de cele materiale, prin împartirea averii la saraci si sa urmeze lui Hristos, parasind casa, rudele si toate grijile pamîntesti. Cine nu urca ambele trepte ale desavîrsirii: lepadarea de cele trecatoare, adica saracia de buna voie si urmarea lui Hristos nu poate ajunge la treapta desavîrsirii. Daca numai una o facem si a doua nu, nu putem urma lui Hristos.

Fara o nastere duhovniceasca din nou, fara dezbracarea de patimi si de grijile lumii, nu ne putem îmbraca cu haina unei vieti noi în Hristos. Cîti oameni nu sînt saraci în lume, si chiar fara familie, dar nu urmeaza cu toata inima lui Hristos, pentru ca nu se pot lepada de patimile cele ascunse: de gîndul mîndriei, al slavei desarte, al desfrînarii, al iubirii de bani, al lenevirii si mai ales al voiei proprii. Cine nu se leapada de voia proprie si de patimile ascunse din minte si inima, nu poate face voia lui Hristos si nu-L va putea purta în inima sa plina de idolii patimilor. Unii ca acestia nu pot urca pe scara desavîrsirii crestine. Printre acestia se numara si tînarul bogat din Evanghelie, care, auzind ca i se cere sa-si dea averea la saraci pentru a urma lui Hristos, s-a întors întristat la casa sa.

Iubiti credinciosi,

Pazirea poruncilor Legii, unita cu credinta dreapta în Hristos, aduc mîntuirea omului, dar nu-l fac desavîrsit. Acest lucru îl arata marele Apostol Pavel cînd zice: "Nimic nu a desavîrsit Legea" (Evrei 9, 9; 10, 1). Auzind pe Mîntuitorul, zicînd: Eu am venit ca viata sa aiba, si din belsug sa aiba (Ioan 10, 10). De aici trebuie sa întelegem ca alta este treapta celor ce intra în viata, adica se mîntuiesc, si alta este treapta celor ce voiesc sa aiba si mai multa viata, adica a celor desavîrsiti. "Cei ce se mîntuiesc, mostenesc viata cea vesnica, iar cei ce sînt desavîrsiti, nu numai ca se mîntuiesc, dar mostenesc vistieriile slavei celei dumnezeiesti din ceruri" (Kiriacodromionul, pag, 388, Bucuresti, 1875).

Prin calcarea poruncilor omul a pierdut raiul, iar prin jertfa si rascumpararea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, neamul omenesc a mostenit cerul. De aceea, în Sfînta Evanghelie, Mîntuitorul nu a zis: "Fericiti cei saraci cu duhul, ca a acelora este împaratia raiului", ci "Împaratia Cerurilor", sau "Fericiti cei izgoniti pentru dreptate, ca a acelora este împaratia raiului", ci "Împaratia Cerurilor". Asa a binevoit Preabunul nostru Mîntuitor si Dumnezeu, Care a venit în lume ca prin jertfa si rascumpararea Sa, sa dea mai mult decît am pierdut la început prin zavistia diavolului. Cu adevarat aici s-a împlinit cuvîntul care zice: Unde s-a înmultit pacatul, a prisosit darul (Romani 5, 20).

Despre faptul ca sînt diferite trepte ale slavei în cer pentru cei ce se mîntuiesc, ne arata si Sfîntul Apostol Pavel care zice: Alta este stralucirea soarelui, alta este stralucirea lunii, si alta stralucirea stelelor, si stea de stea se deosebeste în stralucire (I Corinteni 15, 41). Însusi Mîntuitorul a aratat zicînd: În casa Tatalui Meu multe locasuri sînt (Ioan 14, 2).

Dumnezeiescul Parinte Efrem Sirul, aratînd deosebirea acestor locasuri ale sfintilor din cer, zice: "Multe locasuri ale Tatalui, arata Mîntuitorul masura mintii celor ce se salasluiesc în cer, adica despartirile si deosebirile întru care cu mintea se vor desfata dreptii si sfintii în veacul viitor. Ca nu cu despartirea locurilor, ci cu rînduiala darurilor sînt multe locasuri... Caci în veacul ce va sa fie, toti dreptii se vor salaslui într-o bucurie, cu nedespartirea, si fiecare dupa masura sa, dintr-un soare gîndit se straluceste, si dupa a sa vrednicie trage bucurie si veselie, ca dintr-un aer, loc, scaun, privire si forma. Si nu vede cineva masurile celui ce îl întrec pe el, nici a celui mai jos decît dînsul ca nu cumva, vazînd darul covîrsitor al prietenului sau, sau lipsa, sa-i fie aceasta pricina de întristare sau suspin...".

Sa ne întoarcem acum la cuvîntul nostru, despre desavîrsirea omului. Auzim pe Mîntuitorul nostru în Sfînta Evanghelie, zicînd: Fiti desavîrsiti, precum Tatal vostru cel ceresc este desavîrsit (Matei 5, 48). În ce consta desavîrsirea omului pe acest pamînt? La aceasta întrebare ne raspunde Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Dragostea este legatura desavîrsirii (Coloseni 3, 14). Adica cel ce are desavîrsita dragoste fata de Dumnezeu si de aproapele sau, unul ca acesta a ajuns la fapta cea mare a desavîrsirii în viata sa. Acest adevar ni-l arata si Sfîntul Maxim Marturisitorul, zicînd: "Cel desavîrsit în iubire a ajuns la culmea nepatimirii si nu mai cunoaste deosebirea între al sau si al altuia, sau între a sa si a alteia, sau între credincios si necredincios, între rob si slobod, sau peste tot între barbat si femeie. Cel ridicat mai presus de tirania patimilor, cautînd la firea cea una a oamenilor, priveste pe toti la fel si are fata de toti aceeasi dragoste. Caci nu mai este în el deosebire, nici barbat au femeie, nici rob, nici slobod, ci toate si întru toti Hristos" (Galateni 3, 28).

Sfîntul Ioan Scararul spunea ca "desavîrsirea este învierea sufletului mai înainte de învierea trupului".

Sfîntul Nichita Stihatul spune ca desavîrsirea este "readucerea puterilor sufletului la starea de la început a naturii omului, asa cum l-a creat Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Sa, si bun foarte, cum era el în rai înainte de cadere".

Iar Sfîntul Isaac, fiind întrebat de unde cunoaste cineva ca a ajuns la masura desavîrsirii, zice: "Cînd se va misca pomenirea lui Dumnezeu în mintea omului, îndata inima lui se porneste, spre dragostea lui, si ochii lui pogoara lacrimi cu îndestulare, ca dragostea din pomenirea celor iubiti aprinde lacrimi. Unul ca acesta niciodata nu este lipsit de lacrimi, fiindca de-a pururea îsi aduce aminte de Dumnezeu, încît si în somn vorbeste de Dumnezeu. Dragostea de Dumnezeu lucreaza unele ca acestea care este semn al desavîrsirii oamenilor în viata lor" (Filocalia X, Bucuresti, 1981).

Iubiti credinciosi,

Pîna aici am vorbit despre desavîrsirea sau îndumnezeirea omului în Biserica Ortodoxa, dupa Sfînta Evanghelie si Sfintii Parinti. Acum sa vedem cum întelegem noi desavîrsirea si cum o putem realiza astazi.

Cel mai sigur se realizeaza desavîrsirea recomandata de Hristos în Sfînta Evanghelie de astazi, în cadrul vietii monahale. Întrucît aceasta Evanghelie este singura care sta la baza întemeierii monahismului crestin, idealul de desavîrsire în credinta, în rugaciune si dragoste se realizeaza mai ales în cinul monahal. Oare calugarii nu renunta de buna voie la avere, la cinste, la familie, la toata libertatea vietii pamîntesti si, prin cele trei voturi monahale ascultare, saracie de buna voie si curatie nu îsi închina trupul si sufletul slujirii lui Hristos pîna la moarte? Calugarii au facut dintotdeauna cele mai mari eforturi si jertfe pentru desavîrsire.

Aceasta o dovedeste la noi numarul mare de manastiri si schituri peste o mie începînd din secolul IV pîna astazi, numarul mare de sihastri si chilii pustnicesti, ca si marea vocatie ce o au românii dintotdeauna pentru monahism. Monahii sînt considerati niste eroi ai Duhului. Prin jertfa lor ei s-au rugat pentru lume si pentru tara, s-au jertfit în adînc de smerenie pentru lauda lui Dumnezeu si mîntuirea fiilor acestui neam. Ei s-au luptat cel mai mult pentru desavîrsirea prin smerenie, prin rugaciuni, prin post si jertfire de sine. Ei au aparat cel mai mult Ortodoxia si viata morala în rîndul credinciosilor nostri. Ba, unii dintre ei, au devenit harismatici, duhovnici iscusiti cu multi fii sufletesti, ierarhi cuviosi, luminatori si slujitori alesi ai Bisericii si ai neamului. Este destul sa amintim de sfintii: Daniil Sihastru, Nicodim de la Tismana, Leontie de la Radauti, Chiriac de la Bisericani, Cuvioasa Teodora de la Sihla, Sfîntul Calinic de la Cernica si, recent, Cuviosul Ioan Iacob de la Iordan. Ei s-au jertfit pentru dragostea lui Dumnezeu si prin pilda lor îndeamna si pe credinciosi sa traiasca în lume o viata crestina curata, smerita, unita cu Hristos.

Dar si în familie se poate duce o viata crestina, înalta, sfînta, daruita lui Hristos. Oare ce sînt acele mame sfinte, cu copii multi, crescuti în rugaciune si bucurie, daca nu niste femei desavîrsite în rabdare si iubire? Ce sînt acei credinciosi cu viata curata în lume care iau drumul manastirilor sau traiesc în feciorie si vaduvie neîntinata prin sate si orase? Apoi, cîti crestini ascunsi nu traiesc în lume plini de sfintenie, de pace, de mila, arzînd de dragostea lui Dumnezeu?

Sa pastram cu rîvna evlavia si exemplul personal al parintilor nostri, al mamelor, al monahilor, al duhovnicilor si sfintilor nostri. Astazi este desavîrsit cel ce se roaga neîncetat, cel ce este împacat cu toti oamenii, cel ce miluieste, se smereste si se jertfeste pentru apararea dreptei credinte, pentru bunacresterea copiilor si pentru mîntuirea tuturor în Hristos.

Sa rugam pe Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul lumii, sa ne ajute tuturor pe calea desavîrsirii în dragoste, în credinta si în rugaciune, spre lauda lui Dumnezeu si mîntuirea sufletelor noastre. Amin.

(Pr. Arhim. Ilie Cleopa)