HOME -> pagina preotului
 

Pagina Preotului Bisericii Sf. Pr. Ilie Tesviteanul - Schomberg

Semnificatia duminicilor din Postul Mare

Ce este perioada Triodului

Pomenirea mortilor in timpul Postului Mare

Slujba Parastasului

Inceputul Postului Mare

Semnificatia duminicilor din Postul Mare

Predica la Duminica izgonirii lui Adam din Rai - Duminica Lasatului sec de brânza

Predica la Duminica Ortodoxiei - Duminica I din Post

Predica la Duminica a 2-a din Post - a Sf. Grigorie Palama (Vindecarea Slabanogului din Capernaum);

Duminica a 3-a din Post (a Sf. Cruci)

Predica la Duminica Sfantului Ioan Scararul - Duminica a 4-a din Post (Vindecarea fiului lunatic)

Predica la Duminica a 5-a din Postul Mare - a Mariei Egipteanca

Predica la Duminica Floriilor - Duminica a 6-a din Postul Mare

Ziua Invierii

Predica la Duminica Tomii

 Predica la Duminica a 33 -a dupa Rusalii (a Vamesului si a Fariseului)

Rugaciunea insotita de mandrie, de laudarosenie, de dispret fata de aproapele nostru, cu prea multa incredere in meritele noas­tre, este o blasfemie, o batjocura la adresa lui Dumnezeu si a ce­lorlalti oameni. De aceea si Invatatorul nostru ne-a spus ca fari­seul, care a facut o astfel de rugaciune, nu s-a intors mai indreptat la casa sa (Luca XVIII, 14).

Stim cu totii ca rugaciunea este de nepretuit ajutor in trairea de toate zilele a crestinului si ca fara ea nici nu poate fi o adevarata viata crestineasca. Intr-adevar, rugaciunea este inaltarea sufletului nostru catre Dumnezeu pentru a-L prea-slavi, a-I cere ceea ce avem nevoie si a-I multumi pentru toate cate ni le da El, in fiecare clipa. Ea este mijlocul prin care se asi­gura o legatura neintrerupta, nemijlocita si la indemana oricui, a fapturii cu Ziditorul sau, a omului cu Dumnezeu, a fiului cu Tatal sau plin de dragoste si intelegere. Rugaciunea este totodata scara tainica si minunata pe care ne putem ridica pana la Dumnezeu, Parintele tuturor luminilor si al vesnicelor bunatati. Ea este scara spre cer si zborul de toate zilele al fiintei noastre celei launtrice, catre Dumnezeu.

Ne este de asemenea cunoscut tuturor faptul ca rugaciunea este o cerinta de seama a sufletului credincios, caci ea raspunde nevoii de a ne afla mereu in legatura si sub obladuirea Celui vesnic. Dom­nul Hristos nu numai ca ne-a dat atat porunca rugaciunii individua­le, cat si a celei in comun, dar viata Lui intreaga a fost o viata de rugaciune, intrucat „petrecea nopti intregi in rugaciune”. Dupa exemplul Sau, Sfanta Fecioara, Sfintii Apostoli si toti sfintii si-au depanat firul zilelor lor in necurmata rugaciune, facandu-si din ea un puternic si ales mijloc de induhovnicire si de primire a bunatatilor nestricacioase, Rugaciunea, pentru a fi aplicata si mai ales im­plinita de Tatal nostru cel ceresc, trebuie facuta intr-un anumit fel si este nevoie sa fie insotita si de alte arme duhovnicesti, dintre care cea dintai este smerenia, asupra careia Sfanta Evanghelie ne atrage luarea-aminte. Despre smerenia in rugaciune va fi cuvantul nostru de acum, si ma rog de cuviincioasa ascultare.

Smerenia este acea putere sufleteasca, prin care indepartand de la noi orice gand de mandrie ne recunoastem slabiciunile, imper­fectiunea si starea de dependenta in care se afla fiinta noastra fata de Dumnezeu. Smerenia este o frumoasa insusire a sufletului crestin, o virtute dintre cele mai bine placute lui Dumnezeu, dupa credinta, nadejde si dragoste, virtute contrarie unuia dintre cele mai grele pacate din cate poate stapani inima omeneasca, pacatu­lui mandriei.

Ca sa ne convingem ce valoare are smerenia, sa ne amintim mai intai de viata petrecuta de Mantuitorul Iisus Hristos in lume, lume pe care s-a straduit atat de mult s-o ridice cat mai sus pe ca­lea dragostei si bunatatii.

Iisus Hristos din slava cea netrecatoare a dumnezeirii s-a coborat pe pamant si si-a ales ca mama pe cea mai smerita dintre femei, s-a nascut intr-un staul de vite si dupa ce a trudit intr-un atelier de dulgherie, si-a ales ucenici carora le-a spalat picioarele si a sfarsit prin a se lasa batjocorit, scuipat, palmuit, biciuit si pironit pe cruce.

Intemeietorul credintei noastre ne-a spus: „ Veniti si invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima" (Matei XI, 29) si in­tr-adevar, intre oameni, El a fost omul cel mai bland si cel mai smerit din cati au fost vreodata, iar blandetea si smerenia Sa au devenit masura si chipul spre care trebuie neincetat sa tindem.

La drept vorbind daca stam si gandim cu intelepciune si drep­tate, nu avem nici cel mai neinsemnat motiv si nici un fel de in­dreptatire ca trufia sa puna stapanire pe noi, si ca sa ne laudam de ceea ce infaptuim prin singurele noastre puteri. Sunt daruri pentru dobandirea carora nu avem nici un fel de merit, caci nimic n-am facut noi spre a le avea. Sfantul Pavel, Apostolul neamurilor, por­nind de la aceste ganduri la care poate ajunge oricine, ne intreaba peste veacuri pe fiecare dintre noi: „Ce ai ce n-ai primit? Iar daca ai primit, atunci de ce te falesti, ca si cum n-ai fi primit?” (I Corinteni IV, 7).

Iata deci, ca inaintea lui Dumnezeu nu avem de ce ne mandri si nu avem cu ce ne semeti. Pentru aceste pricini atat de temeinice, viata de toate zilele a adevaratului ucenic al Domnului Hristos trebuie sa se desfasoare in cea mai curata si mai profunda smere­nie. Dar, dupa cum nu poate exista traire crestineasca fara bine­cuvantata smerenie, tot asa nu poate fi rugaciune intreaga si ade­varata fara sfanta smerenie, care este ca sarea in bucate.

Rugaciunea insotita de mandrie, de laudarosenie, de dispret fata de aproapele nostru, cu prea multa incredere in meritele noas­tre, este o blasfemie, o batjocura la adresa lui Dumnezeu si a ce­lorlalti oameni. De aceea si Invatatorul nostru ne-a spus ca fari­seul, care a facut o astfel de rugaciune, nu s-a intors mai indreptat la casa sa (Luca XVIII, 14).

Rugaciunea inimii sau a cugetului nostru, legata de aceea in putine dar simtite cuvinte ale buzelor, rugaciune in care nu te ocupi de gresalele altora, ci aratand o adanca si sincera cainta, te referi numai la pacatele tale, rugaciune ca a vamesului din Sfanta Evanghelie este o rugaciune bineplacuta lui Dumnezeu, pentru ca smerenia ii da tot ce-i lipsea celeilalte. Pentru aceea, cu dreptate putem spune ca rugaciunea vamesului este un inalt model de ru­gaciune, mai intai prin smerenie si in al doilea rand pentru ca, in asa de putine cuvinte: „Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului” (Luca XVIII, 13) se cuprinde asa de mult. Se afla in aceste scurte cuvinte o rugaciune de cerere, dar totodata si una de lauda si mul­tumire impreuna cu o rugaciune a inimii si a buzelor, adica toate formele de rugaciune.

Recunoastem apoi, in rugaciunea vamesului afirmata, bunata­tea si milostivirea lui Dumnezeu, starea de pacate de care nu ne poate izbavi decat ajutorul Lui, pe care-1 cheama cu adanca si res­pectuoasa staruinta si totodata ne aminteste, fara cuvinte, sa nu-i uite Dumnezeu nici nevoile pe care le are.

Mantuitorul ne asigura ca vamesul, care s-a rugat astfel, s-a in­tors mai indreptat la casa sa in intelesul ca, pe de o parte, rugaciu­nea i-a fost ascultata - si nu putea sa nu-i fie -, iar pe de alta, ca sufletul sau s-a simtit usurat, curatit, impacat, pentru ca inlaturand orice urma de trufie a pregatit in fiinta sa, salas cuviincios si bine-placut Domnului.

Desigur, toate aceste rezultate, atat de fericite ale smeritului nostru rugator se datoresc smereniei, care i-au ridicat ruga atat de sus incununand-o cu bogate roade.

Drept incheiere, Mantuitorul Hristos rosteste cu autoritate dum­nezeiasca acel adevar vesnic, acea inalta sentinta morala de-a pu­ruri valabila: „Caci oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cine se smereste se va inalta” (Luca XVII, 14), subliniind astfel inca o data, cu toata puterea, rolul atat de mare al smereniei crestine, care desavarseste viata crestinului si rugaciunea lui.

Sunt multe alte cuvinte in Cartea Sfanta care pretuiesc smere­nia. Acestea, cu toate, ne asigura ca cei smeriti primesc harul lui Dumnezeu (Iacov IV, 6; I Petru V, 3); ca sunt auziti de Dumne­zeu (Psalmul IX, 12); ca sunt izbaviti de Dumnezeu (Iov XXII, 29); ca sunt ascultati de Dumnezeu (Psalmul I, 17; LXVI, 2); si ca vor dobandi imparatia cerurilor (Matei V, 3; XVIII, 4).

Totodata Sfanta Carte ne invata sa ne pazim cu toata impotrivi­rea de falsa smerenie (Coloseni I, 18, 23) si de „mandria" smereni­ei, care pot deveni racile grele ale sufletelor, dar care nu pot insela pe Dumnezeu, ci numai pe noi insine sau in unele cazuri pe aproa­pele nostru, insa intotdeuna spre paguba noastra vremelnica si ves­nica. Dar, spre bucuria si folosul nostru, trufia, mandria, vanitatea si laudarosenia sunt lucruri din ce in ce mai osandite in zilele noas­tre, nu numai in numele Sfintei Evanghelii si al unei credinte reli­gioase, dar chiar in numele omeniei, fiind inlocuite in viata cetate­neasca cu cinstea, sobrietatea si modestia, ceea ce nu poate decat sa bucure sincer pe implinitorii smereniei si ai legii crestine.

Cuvant de inalta lauda si netarmurita recunostinta sa aducem Domnului Hristos, pentru descoperirea acestui mijloc dumneze­iesc de mantuire, care este smerenia crestina, pentru ca El insusi a trait-o aevea in viata Sa, si pentru ca ne-a invatat si pe noi, atat de convingator, s-o avem in toate imprejurarile vietii noastre si mai ales in rugaciunile noastre cu care neincetat s-o ingemanam, pen­tru ca acestea sa strapunga stihiile pamantului si sa ajunga la trep­tele prea inalte ale tronului ceresc.

Cu puterea smereniei sa biruim mandria, acest greu pacat al tu­turora. Nici slava desarta, nici laudarosenia si mai ales falsa sme­renie sa nu puna stapanire pe omul nostru cel launtric si sa nu vor­beasca in numele nostru, nici in fata lui Dumnezeu si nici inaintea oamenilor.

Cu barbateasca stradanie sa sadim in sufletele noastre smerenia cea sfanta, s-o ajutam sa prinda radacini adanci si sa ne impodo­beasca viata, ca pe a Domnului Hristos, invatatorul si modelul nostru, spre care mereu trebuie sa tindem, si sa ne insoteasca me­reu rugaciunile noastre dandu-le frumusetea si puterea negraita de a misca inima Parintelui nostru al tuturor.

Alungand de la noi orice gand de mandrie si recunoscandu-ne, cu toata zdrobirea inimii, starea de pacat in care ne aflam, sa ros­tim mereu cu neprefacuta smerenie, ca si vamesul din Sfanta Evanghelie de astazi: „Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului", pentru ca si noi sa ne inaltam in ochii Parintelui Celui vesnic si sa gasim odihna sufletelor noastre, acum si in veci. Amin.

Sursa: Pr. Prof. Al. I. Durea (Glasul Bisericii, nr. 1-2, 1970).