Predica la Duminica
a 33 -a dupa Rusalii (a Vamesului si a
Fariseului)
Rugaciunea insotita de mandrie, de laudarosenie, de dispret
fata de aproapele nostru, cu prea multa incredere in meritele noastre, este
o blasfemie, o batjocura la adresa lui Dumnezeu si a celorlalti oameni. De
aceea si Invatatorul nostru ne-a spus ca fariseul, care a facut o astfel de
rugaciune, nu s-a intors mai indreptat la casa sa (Luca XVIII, 14).
Stim cu totii ca rugaciunea este de nepretuit ajutor in
trairea de toate zilele a crestinului si ca fara ea nici nu poate fi o adevarata
viata crestineasca. Intr-adevar, rugaciunea este inaltarea sufletului nostru
catre Dumnezeu pentru a-L prea-slavi, a-I cere ceea ce avem nevoie si a-I
multumi pentru toate cate ni le da El, in fiecare clipa. Ea este mijlocul prin
care se asigura o legatura neintrerupta, nemijlocita si la indemana oricui,
a fapturii cu Ziditorul sau, a omului cu Dumnezeu, a fiului cu Tatal sau plin de
dragoste si intelegere. Rugaciunea este totodata scara tainica si minunata pe
care ne putem ridica pana la Dumnezeu, Parintele tuturor luminilor si al
vesnicelor bunatati. Ea este scara spre cer si zborul de toate zilele al fiintei
noastre celei launtrice, catre Dumnezeu.
Ne este de asemenea cunoscut tuturor faptul ca rugaciunea
este o cerinta de seama a sufletului credincios, caci ea raspunde nevoii de a ne
afla mereu in legatura si sub obladuirea Celui vesnic. Domnul Hristos nu
numai ca ne-a dat atat porunca rugaciunii individuale, cat si a celei in
comun, dar viata Lui intreaga a fost o viata de rugaciune, intrucat „petrecea
nopti intregi in rugaciune”. Dupa exemplul Sau, Sfanta Fecioara, Sfintii
Apostoli si toti sfintii si-au depanat firul zilelor lor in necurmata rugaciune,
facandu-si din ea un puternic si ales mijloc de induhovnicire si de primire a
bunatatilor nestricacioase, Rugaciunea, pentru a fi aplicata si mai ales
implinita de Tatal nostru cel ceresc, trebuie facuta intr-un anumit fel si
este nevoie sa fie insotita si de alte arme duhovnicesti, dintre care cea dintai
este smerenia, asupra careia Sfanta Evanghelie ne atrage luarea-aminte. Despre
smerenia in rugaciune va fi cuvantul nostru de acum, si ma rog de cuviincioasa
ascultare.
Smerenia este acea putere sufleteasca, prin care
indepartand de la noi orice gand de mandrie ne recunoastem slabiciunile,
imperfectiunea si starea de dependenta in care se afla fiinta noastra fata
de Dumnezeu. Smerenia este o frumoasa insusire a sufletului crestin, o virtute
dintre cele mai bine placute lui Dumnezeu, dupa credinta, nadejde si dragoste,
virtute contrarie unuia dintre cele mai grele pacate din cate poate stapani
inima omeneasca, pacatului mandriei.
Ca sa ne convingem ce valoare are smerenia, sa ne amintim
mai intai de viata petrecuta de Mantuitorul Iisus Hristos in lume, lume pe care
s-a straduit atat de mult s-o ridice cat mai sus pe calea dragostei si
bunatatii.
Iisus Hristos din slava cea netrecatoare a dumnezeirii s-a
coborat pe pamant si si-a ales ca mama pe cea mai smerita dintre femei, s-a
nascut intr-un staul de vite si dupa ce a trudit intr-un atelier de dulgherie,
si-a ales ucenici carora le-a spalat picioarele si a sfarsit prin a se lasa
batjocorit, scuipat, palmuit, biciuit si pironit pe cruce.
Intemeietorul credintei noastre ne-a spus: „ Veniti si
invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima" (Matei XI, 29) si
intr-adevar, intre oameni, El a fost omul cel mai bland si cel mai smerit
din cati au fost vreodata, iar blandetea si smerenia Sa au devenit masura si
chipul spre care trebuie neincetat sa tindem.
La drept vorbind daca stam si gandim cu intelepciune si
dreptate, nu avem nici cel mai neinsemnat motiv si nici un fel de
indreptatire ca trufia sa puna stapanire pe noi, si ca sa ne laudam de ceea
ce infaptuim prin singurele noastre puteri. Sunt daruri pentru dobandirea carora
nu avem nici un fel de merit, caci nimic n-am facut noi spre a le avea. Sfantul
Pavel, Apostolul neamurilor, pornind de la aceste ganduri la care poate
ajunge oricine, ne intreaba peste veacuri pe fiecare dintre noi: „Ce ai ce n-ai
primit? Iar daca ai primit, atunci de ce te falesti, ca si cum n-ai fi primit?”
(I Corinteni IV, 7).
Iata deci, ca inaintea lui Dumnezeu nu avem de ce ne mandri
si nu avem cu ce ne semeti. Pentru aceste pricini atat de temeinice, viata de
toate zilele a adevaratului ucenic al Domnului Hristos trebuie sa se desfasoare
in cea mai curata si mai profunda smerenie. Dar, dupa cum nu poate exista
traire crestineasca fara binecuvantata smerenie, tot asa nu poate fi
rugaciune intreaga si adevarata fara sfanta smerenie, care este ca sarea in
bucate.
Rugaciunea insotita de mandrie, de laudarosenie, de dispret
fata de aproapele nostru, cu prea multa incredere in meritele noastre, este
o blasfemie, o batjocura la adresa lui Dumnezeu si a celorlalti oameni. De
aceea si Invatatorul nostru ne-a spus ca fariseul, care a facut o astfel de
rugaciune, nu s-a intors mai indreptat la casa sa (Luca XVIII, 14).
Rugaciunea inimii sau a cugetului nostru, legata de aceea
in putine dar simtite cuvinte ale buzelor, rugaciune in care nu te ocupi de
gresalele altora, ci aratand o adanca si sincera cainta, te referi numai la
pacatele tale, rugaciune ca a vamesului din Sfanta Evanghelie este o rugaciune
bineplacuta lui Dumnezeu, pentru ca smerenia ii da tot ce-i lipsea celeilalte.
Pentru aceea, cu dreptate putem spune ca rugaciunea vamesului este un inalt
model de rugaciune, mai intai prin smerenie si in al doilea rand pentru ca,
in asa de putine cuvinte: „Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului” (Luca
XVIII, 13) se cuprinde asa de mult. Se afla in aceste scurte cuvinte o rugaciune
de cerere, dar totodata si una de lauda si multumire impreuna cu o
rugaciune a inimii si a buzelor, adica toate formele de rugaciune.
Recunoastem apoi, in rugaciunea vamesului afirmata,
bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu, starea de pacate de care nu ne
poate izbavi decat ajutorul Lui, pe care-1 cheama cu adanca si respectuoasa
staruinta si totodata ne aminteste, fara cuvinte, sa nu-i uite Dumnezeu nici
nevoile pe care le are.
Mantuitorul ne asigura ca vamesul, care s-a rugat astfel,
s-a intors mai indreptat la casa sa in intelesul ca, pe de o parte,
rugaciunea i-a fost ascultata - si nu putea sa nu-i fie -, iar pe de alta,
ca sufletul sau s-a simtit usurat, curatit, impacat, pentru ca inlaturand orice
urma de trufie a pregatit in fiinta sa, salas cuviincios si bine-placut
Domnului.
Desigur, toate aceste rezultate, atat de fericite ale
smeritului nostru rugator se datoresc smereniei, care i-au ridicat ruga atat de
sus incununand-o cu bogate roade.
Drept incheiere, Mantuitorul Hristos rosteste cu autoritate
dumnezeiasca acel adevar vesnic, acea inalta sentinta morala de-a
pururi valabila: „Caci oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cine se
smereste se va inalta” (Luca XVII, 14), subliniind astfel inca o data, cu toata
puterea, rolul atat de mare al smereniei crestine, care desavarseste viata
crestinului si rugaciunea lui.
Sunt multe alte cuvinte in Cartea Sfanta care pretuiesc
smerenia. Acestea, cu toate, ne asigura ca cei smeriti primesc harul lui
Dumnezeu (Iacov IV, 6; I Petru V, 3); ca sunt auziti de Dumnezeu (Psalmul
IX, 12); ca sunt izbaviti de Dumnezeu (Iov XXII, 29); ca sunt ascultati de
Dumnezeu (Psalmul I, 17; LXVI, 2); si ca vor dobandi imparatia cerurilor (Matei
V, 3; XVIII, 4).
Totodata Sfanta Carte ne invata sa ne pazim cu toata
impotrivirea de falsa smerenie (Coloseni I, 18, 23) si de „mandria"
smereniei, care pot deveni racile grele ale sufletelor, dar care nu pot
insela pe Dumnezeu, ci numai pe noi insine sau in unele cazuri pe aproapele
nostru, insa intotdeuna spre paguba noastra vremelnica si vesnica. Dar,
spre bucuria si folosul nostru, trufia, mandria, vanitatea si laudarosenia sunt
lucruri din ce in ce mai osandite in zilele noastre, nu numai in numele
Sfintei Evanghelii si al unei credinte religioase, dar chiar in numele
omeniei, fiind inlocuite in viata cetateneasca cu cinstea, sobrietatea si
modestia, ceea ce nu poate decat sa bucure sincer pe implinitorii smereniei si
ai legii crestine.
Cuvant de inalta lauda si netarmurita recunostinta sa
aducem Domnului Hristos, pentru descoperirea acestui mijloc dumnezeiesc de
mantuire, care este smerenia crestina, pentru ca El insusi a trait-o aevea in
viata Sa, si pentru ca ne-a invatat si pe noi, atat de convingator, s-o avem in
toate imprejurarile vietii noastre si mai ales in rugaciunile noastre cu care
neincetat s-o ingemanam, pentru ca acestea sa strapunga stihiile pamantului
si sa ajunga la treptele prea inalte ale tronului ceresc.
Cu puterea smereniei sa biruim mandria, acest greu pacat al
tuturora. Nici slava desarta, nici laudarosenia si mai ales falsa
smerenie sa nu puna stapanire pe omul nostru cel launtric si sa nu
vorbeasca in numele nostru, nici in fata lui Dumnezeu si nici inaintea
oamenilor.
Cu barbateasca stradanie sa sadim in sufletele noastre
smerenia cea sfanta, s-o ajutam sa prinda radacini adanci si sa ne
impodobeasca viata, ca pe a Domnului Hristos, invatatorul si modelul
nostru, spre care mereu trebuie sa tindem, si sa ne insoteasca mereu
rugaciunile noastre dandu-le frumusetea si puterea negraita de a misca inima
Parintelui nostru al tuturor.
Alungand de la noi orice gand de mandrie si
recunoscandu-ne, cu toata zdrobirea inimii, starea de pacat in care ne aflam, sa
rostim mereu cu neprefacuta smerenie, ca si vamesul din Sfanta Evanghelie
de astazi: „Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului", pentru ca si noi sa ne
inaltam in ochii Parintelui Celui vesnic si sa gasim odihna sufletelor noastre,
acum si in veci. Amin.
Sursa: Pr. Prof. Al. I. Durea (Glasul Bisericii, nr. 1-2,
1970).