Cuvânt la Duminica a X-a dupa Rusalii (Vindecarea lunaticului)

"Venind ei spre multime, s-a apropiat de El un om, îngenunchind înaintea Lui si zicînd: «Doamne, miluieste pe fiul meu, ca este lunatic si rau patimeste; de multe ori cade în foc si de multe ori în apa. Si l-am dus la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece".

(Matei 17, 14-16)

“Scriptura ni-l arata pe acest om foarte slab în credinta. Din multe fapte se vede aceasta: din cele spuse de Hristos: „Toate sînt cu putinta celui ce crede”; din cele spuse chiar de cel care a venit la Hristos: “Ajuta necredintei mele!”; din porunca data de Hristos demonului ca sa nu mai intre în fiul lui; si în sfîrsit din cele spuse de om lui Hristos: “Daca poti!”

As putea fi însa întrebat:

- Dar daca necredinta aceluia a fost de vina ca ucenicii n-au scos demonul din fiul lui, pentru ce Hristos îi mai învinuieste?

- Ca sa le arate ca pot vindeca întotdeauna, chiar fara credinta celor ce se apropie de ei. Dupa cum de multe ori a fost de ajuns credinta celui ce cerea pentru a dobîndi cererea chiar de la sfinti mai mici, tot asa de multe ori a fost de ajuns numai puterea sfintilor pentru savîrsirea unei minuni, chiar daca nu credeau cei care veneau la ei. Amîndoua aceste cazuri se vad în Sfintele Scripturi. Corneliu si cei din casa lui au atras harul Duhului numai prin credinta lor. Pe vremea lui Elisei însa un mort a înviat fara sa creada cineva. Cei care au aruncat mortul în groapa lui Elisei, l-au aruncat fara nici o socoteala si la întîmplare, nu din credinta, ci de teama; temîndu-se de tîlhari, au aruncat mortul în groapa si au fugit; iar mortul a înviat numai prin puterea sfîntului trup al lui Elisei. De aici se vede ca si unii din ucenici erau slabi în credinta, dar nu toti. Stîlpii nu erau acolo.

Priveste acum si în alt chip nesocotinta omului acestuia! Vine la Iisus si, de fata cu toti oamenii, vorbeste împotriva ucenicilor Lui, spunînd: „L-am adus la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece”. Hristos însa, în fata întregii multimi, scapa pe ucenici de învinuirea adusa si arata ca vina cea mare o are el, tatal copilului, spunînd: „0, neam necredincios si îndaratnic! Pînâ cînd voi fi cu voi!”

 Nu adreseaza aceste cuvinte numai tatalui copilului, ca sa nu-l rusineze, ci tuturor iudeilor. Daca Hristos n-ar fi luat apararea ucenicilor Sai, poate ca multi din cei de fata s-ar fi smintit si ar fi gîndit despre ucenici ce nu trebuia.

Prin cuvintele: „Pîna cînd voi fi cu voi!”, Domnul arata cît de placuta ii este moartea; arata ca o doreste, ca vrea sa plece cît mai repede si ca pentru El nu rastignirea e grea, ci ramînerea împreuna cu iudeii.

Hristos însa nu S-a marginit sa-l tina numai de rau.

- Dar ce spune? - “Aduceti-Mi-l aici.“

Hristos îl întreaba pe tatal copilului de cîta vreme se chinuie fiul lui. Pune aceasta întrebare si pentru a apara pe ucenici de învinuire, dar si pentru a sadi în sufletul tatalui bune nadejdi, ca sa creada ca fiul lui va fi izbavit de boala sa. Apoi îl lasa pe copil sa se zvîrcoleasca. N-o face spre lauda - ca se adunase multimea si a tinut-o de rau -, ci o face pentru tatal copilului; pentru ca tatal, cînd va vedea pe demon ca se tulbura de cuvintele Domnului, sa fie adus macar asa sa creada în minunea pe care o va face.

Cînd tatal îi spune: “Din pruncie” si: „Daca poti, ajuta-ma!”, Hristos îi raspunde: „Toate sînt cu putinta celui ce crede!”, si întoarce împotriva tatalui învinuirea pe care acesta o adusese ucenicilor. Cînd leprosul a spus: “Daca vrei, poti sa ma curatesti”, leprosul a dat marturie de puterea lui Hristos, iar Domnul l-a laudat si a întarit spusele lui, zicînd: „Vreau! Curateste-te!” Cînd însa tatal copilului a rostit cuvinte nevrednice de puterea lui Hristos, spunînd: „Daca poti, ajuta-mâ!”, Domnul îl îndreapta pentru ca nu graise asa cum trebuia.

- Si ce-i spune Domnul?

- „Daca poti sa crezi toate sînt cu putinta celui ce crede!” Cu alte cuvinte Hristos îi spune asa: „Atît de mare este puterea Mea, ca pot sa dau si altora puterea de a face minuni. Deci, daca crezi cum trebuie, si tu poti vindeca si pe fiul tau si pe altii multi”. Si dupa ce a spus aceste cuvinte, a vindecat pe îndracit. Tu însa sa vezi aici nu numai purtarea de grija si facerea de bine a lui Hristos, ci si aceea ca din clipa aceea n-a mai îngaduit demonului sa locuiasca în el, ca daca tînarul nu s-ar fi bucurat si atunci de multa purtare de grija a lui Dumnezeu, demonul l-ar fi ucis de mult. Ca spunea tatal lui ca îl arunca în apa si în foc. Iar demonul care a îndraznit aceasta l-ar fi ucis negresit, daca Dumnezeu n-ar fi pus frîu puternic marii lui furii, asa cum i-a aparat si pe îndracitii aceia care umblau goi, care alergau prin pustietati si se taiau în pietre.

Sa nu te tulburi ca tînarul acesta este numit lunatic, si nu îndracit. Asa îl numea tatal lui.

- Pentru ce atunci si evanghelistul Matei spune ca Hristos a vindecat multi lunatici?

- Il numeste asa, slujindu-se de felul de a vorbi al multimii. Ca diavolul, ca sa huleasca luna, tabaraste peste cei stapîniti de el si-i face sa mearga dupa mersul lunii. Nu trebuie însa sa se creada ca luna lucreaza asupra lor - Doamne pazeste! -, ci ca diavolul falsifica adevarul pentru a huli luna. De aceea, aceasta parere gresita a prins în popor; unii oameni simpli, înselati fiind, numesc pe unii ca acestia demoni; dar nici aceasta nu-i adevarat.

“Atunci apropiindu-se ucenicii Lui îndeosebi, L-au întrebat pentru ce ei n-au putut sa scoata demonul”. Mi se pare ca apostolii L-au întrebat pentru ca erau nelinistiti si se temeau sa nu fi pierdut harul ce li se daduse. Ca primisera putere împotriva demonilor necurati. De aceea îl si întreaba, apropiindu-se de El îndeosebi; nu-L întreaba îndeosebi pentru ca le-ar fi fost rusine - ca fapta se petrecuse, iar neputinta lor, vadita, asa ca era de prisos sa le mai fie rusine sa-si marturiseasca neputinta lor si cu cuvîntul -, ci pentru ca voiau sa-L întrebe despre un lucru mare si tainic.

- Ce le-a raspuns Hristos?

- „Din pricina necredintei voastre, le-a spus El. Daca veti avea credinta cît un graunte de mustar si veti zice muntelui acestuia: «Muta-te!», se va muta si nimic nu va va fi cu neputinta”.

Daca ai întreba: „Ce munte au mutat apostolii?”, îti voi spune ca ei au facut minuni cu mult mai mari, înviind nenumarati morti. De altfel nici nu este acelasi lucru a muta un munte cu a urni moartea din trup. Se spune ca mai tîrziu unii sfinti, cu mult mai mici decît apostolii, au mutat si munti cînd a fost nevoie. Asadar e lamurit ca, daca ar fi fost nevoie, ar fi mutat si apostolii munti. Nu-i învinui, dar, daca n-a fost nevoie atunci sa mute muntii! De altfel si Hristos n-a spus: „Negresit veti muta munti”, ci ca „veti putea face si asta”. Iar daca n-au mutat munti, nu i-au mutat, nu pentru ca n-au putut - cum sa nu fi putut, cînd au tacut minuni mai mari? -, ci pentru ca n-au voit, nefiind nevoie. Se poate însa ca apostolii sa fi mutat si munti, dar sa nu se fi scris. Ca nu s-au scris toate minunile pe care le au savîrsit.

Dar pe vremea aceea, cînd li s-a adus lunaticul, apostolii erau cu mult mai nedesavîrsiti.

- Ce vrei sa spui? Nici aceasta credinta n-o aveau atunci?

- N-o aveau! Nici ei nu erau totdeauna la fel de credinciosi. De pilda Petru, o data este numit fericit de Domnul, alta data este tinut de rau. Si ceilalti apostoli au fost tinuti de rau ca sînt niste nepriceputi, cînd n-au înteles pilda cu aluatul. S-a întîmplat, dar, ca si atunci, cu acelasi prilej, apostolii sa fi fost slabi în credinta. Ca înainte de rastignire nu erau desavîrsiti.

Hristos vorbeste aici de credinta în minuni si aminteste de grauntele de mustar, ca sa arate cît de mare este puterea credintei. Grauntele de mustar pare mic, mic de tot, dar are o putere mai mare decît toate semintele. Hristos da deci ca pilda grauntele de mustar pentru a arata ca chiar putina credinta adevarata poate foarte mult. Si nu s-a marginit numai la atîta, ci a si adaugat ca si muntii îi poate muta credinta. Merge chiar mai departe, ca spune: „Nimic nu va va fi cu neputinta”. Te rog sa admiri cu acest prilej filozofia ucenicilor si puterea Duhului. Filozofia ucenicilor, ca nu si-au ascuns slabiciunea; puterea Duhului, ca pe cei care nu aveau credinta nici cît un graunte de mustar, Sfîntul Duh i-a urcat încetul cu încetul atit de sus, încît a izvorît din ei credinta bogata ca rîurile si izvoarele.

 „Acest neam de demoni nu iese decit cu rugaciune si cu post”. Hristos vorbeste aici de toate neamurile de demoni, nu numai de demonii care stapînesc pe lunatici. Si iata ca le pune de mai înainte temeiul învataturii despre post.

Sa nu-mi spui mie de cazurile rare cind unii au scos demonii si fara post! Chiar daca poti spune un caz sau doua de oameni care sa fi scos fara post pe demoni, îti spun ca este cu neputinta ca un om, care traieste in desfatari, sa izbaveasca pe cineva care sufera de o astfel de boala.

Pentru vindecarea unui om, care are o boala ca aceasta, este mai cu seama nevoie de post.

- Dar daca ai credinta, pentru ce trebuie sa mai si postesti? m-ar putea întreba cineva.

- Pentru ca împreuna cu credinta postul ne da mai mare putere. Postul sadeste în sufletul omului filozofie, face din om înger, doboara puterile cele netrupesti; dar nu postul singur, ci e nevoie si de rugaciune; si în primul rînd de rugaciune.

Sa-ti arat la cîte bunatati da nastere rugaciunea unita cu postul! Omul care se roaga cum trebuie si posteste nu are nevoie de multe lucruri; iar omul care nu are nevoie de multe lucruri nu poate îndragi banii si averile, ci este înclinat spre milostenie. Cel care posteste este usor si înaripat; se roaga cu mintea treaza, postul stinge poftele cele rele, pogoara mila lui Dumnezeu, smereste sufletul îngîmfat. De aceea si apostolii posteau aproape totdeauna. Cel care se roaga si posteste are doua aripi si este mai usor decît vîntul. Cînd se roaga nu casca, nu se întinde, nu amorteste, cum patesc cei mai multi, ci este mai iute ca focul si este mai presus de pamînt. De aceea mai cu seama unul ca acesta este dusman si vrajmas demonilor. Nimic nu este mai puternic ca un om care se roaga cum trebuie. Daca o femeie a avut puterea sa înduplece pe un judecator crud, care nici de Dumnezeu nu se temea si nici de oameni nu se rusina, cu mult mai mult va atrage asupra sa mila lui Dumnezeu cel care se roaga neîncetat Lui, care-si înfrîneaza pîntecele si alunga de la el desfatarea si îmbuibarea.

Daca îti este trupul neputincios si nu poti posti neîncetat, nu îti este neputincios ca sa te rogi, nici fara putere ca sa dispretuiesti poftele pîntecelui. Chiar daca nu poti sa postesti, totusi poti sa nu te îmbuibezi. Nu-i putin lucru si acesta, nici departe de post, ci în stare sa puna capat furiei diavolului. Ca nimic nu este atît de placut diavolului, ca desfatarea si betia, pentru ca ele sînt izvorul si mama tuturor pacatelor. Cu betia si îmbuibarea i-a facut odinioara diavolul pe iudei sa se închine la idoli. Cu ele a aprins în sodomeni pofte nelegiuite, ca spune profetul: “Aceasta este faradelegea sodomenilor, se rasfatau întru mîndrie, în îmbuibare cu pîine si în desfatari”. Cu ele a pierdut diavolul pe nenumarati altii si i-a aruncat în iad. Ce rau nu savîrsesc betia si desfatarea? Face din oameni porci si mai rai decît porcii. Porcul se tavaleste în noroi si se hraneste cu murdarie, dar omul care bea si se îmbuibeaza manînca la o masa mai dezgustatoare decît masa porcului; ca la o astfel de masa pune la cale împreunari neîngaduite si iubiri nelegiuite. Unul ca acesta nu se deosebeste de un îndracit: este tot atît de nerusinat, tot atît de furios. De îndracit ne este mila, pe acesta îl urîm, îi întoarcem spatele.

- Pentru ce?

- Pentru ca de buna lui voie aduce asupra sa nebunia asta si face canaluri de hazna din gura, din ochi, din nas, într-un cuvînt, din toate madularele sale. Daca ai putea sa te uiti acum si înauntrul lui, ai vedea ca sufletul lui e înghetat si amortit ca în vreme de iarna si de ger, iar din pricina furtunii prea mari cîrma sufletului nu-i mai poate fi de vreun folos. Ma rusinez sa spun cîte rele sufera - barbati si femei - din pricina betiei si a îmbuibarii; o las pe seama constiintei acelora care cunosc, pe propria lor piele, relele acestea. Ce poate fi mai rusinos decît o femeie beata sau numai ametita? Cu cît vasul e mai slab, cu atît si naufragiul e mai mare, fie ca e femeie libera, fie ca e roaba. Femeia libera se face de rîs în fata cetelor ei de roabe; roaba iarasi la fel, între roabe. Si fac - si una si alta - sa fie hulite de oamenii fara de minte darurile lui Dumnezeu. Cînd se întîmpla astfel de betii, aud pe multi spunînd: „Sa nu mai fie vin”. Ce nesocotinta! Ce nebunie! învinuiesti darurile lui Dumnezeu pentru ca pacatuiesc altii? Aceasta însa e curata nebunie! Nu-i vinul de vina, ci neînfrînarea celor care se folosesc rau de vin. Spune, dar, „Sa nu fie betie! Sa nu fie îmbuibare!”; dar daca spui: „Sa nu fie vin!”, vei spune, pasind înainte putin cîte putin: „Sa nu fie cutit!”, din pricina ucigasilor; „Sa nu fie noapte!”, din pricina hotilor; „Sa nu fie lumina!”, din pricina clevetirilor; „Sa nu fie femeie!”, din pricina desfrînarilor; si, ca sa spun pe scurt, ai desfiintat tot ce e pe lume.

Dar sa nu faci asa! Gîndul acesta vine de la diavol. Nu huli vinul, ci betia! Ia pe betiv, cînd este treaz; zugraveste-i toata hidosenia betiei si spune-i: „Vinul a fost dat ca sa ne veselim, nu ca sa ne facem de ocara; ca sa rîdem, nu ca sa fim de rîs; ca sa ne însanatosim, nu ca sa ne îmbolnavim; ca sa îndreptam slabiciunea trupului, nu ca sa surpam taria sufletului. Dumnezeu te-a cinstit cînd a dat pe pamînt acest dar, vinul. Pentru ce te faci de ocara cu necumpatarea ta? Asculta ce spune Pavel: „Foloseste-te de putin vin, pentru stomacul tau si pentru desele tale suferinte”. Daca Timotei, sfîntul acela, care era bolnav si suferea de nenumarate boli, n-a baut vin pîna ce nu ia îngaduit Pavel, dascalul lui, ce iertare mai putem avea noi care, sanatosi fiind, ne îmbatam? Aceluia Pavel îi spunea: „Foloseste-te de putin vin pentru stomacul tau “; iar acelora dintre voi, care va îmbatati, va spune: „Folositi-va de putin vin pentru desfrînarile voastre, pentru desele voastre cuvinte de rusine, pentru celelalte pofte rele, pe care de obicei le naste betia!”

Iar daca nu vreti sa va abtineti de la vin pentru pricinile acestea, abtineti-va cel putin pentru rusinea si necazurile ce le aduce cu sine betia! Vinul a fost dat ca sa ne veselim. „Vinul, spune Scriptura, veseleste inima omului”; dar voi pîngariti si aceasta însusire a vinului. Ce veselie poate sa-ti mai faca vinul, cînd nu mai esti în toata firea, cînd te doare tot trupul, cînd vezi ca toate se învîrt în jurul tau, cînd te ia ameteala si cînd te legi la cap ca bolnavii de friguri, care-si frectioneaza capetele cu untdelemn?

Aceste cuvinte nu le adresez tuturora; dar, mai bine spus, le adresez tuturora; nu pentru ca toti va îmbatati - Doamne fereste! -, ci pentru ca cei care nu se îmbata n-au grija de cei ce se îmbata. De aceea ma adresez mai degraba voua, celor sanatosi; pentru ca si doctorul lasa pe bolnavi si vorbeste cu cei care stau lînga bolnavi. Catre voi, dar, îndrept cuvîntul meu, rugîndu-va sa nu fiti stapîniti vreodata de aceasta patima si sa scapati de ea pe cei stapîniti de ea, ca sa nu para mai rai decît animalele. Animalele nu beau mai mult decît au nevoie; betivii însa sînt mai lipsiti de judecata decît animalele, ca depasesc hotarele cumpatarii. Cît de superior le este magarul? Cît de superior le este cainele? Fiecare din aceste animale si din toate celelalte animale, fie de manînca, fie de bea, cunoaste hotarul satiului si nu trece dincolo de trebuinta! Chiar de-ar fi nenumarati cei care le-ar sili, nu vor vrea sa manînce si sa bea mai mult decît le trebuie. Deci si în aceasta privinta, voi, betivilor, sînteti mai rai chiar decît animalele cele necuvântatoare; nu numai oamenii treji va socotesc asa, ci chiar voi însiva. Ca voi însiva va socotiti mai rai decît cîinii si magarii se va vedea din cele ce voi spune. Pe animalele acestea nu le silesti sa manînce peste masura; iar daca cineva te-ar întreba: „Pentru ce?”, i-ai raspunde: „Ca sa nu se îmbolnaveasca!” De tine însa n-ai niciodata aceasta purtare de grija! Vezi ca te socotesti a fi de mai putin pret decît animalele acelea? N-ai nici o grija de tine, desi esti necontenit în mijlocul furtunii. Nu te simti rau din pricina betiei numai în ziua în care te-ai îmbatat, ci si a doua zi. Si dupa cum unui om, care scapa de friguri, îi mai ramîne în trup slabiciunea pricinuita de friguri, tot asa si tie, dupa ce ti-a trecut betia, se mai învîrte în sufletul si trupul tau mahmureala pricinuita de betie. Nenorocitul tau trup sta întepenit, ca o corabie dupa naufragiu; iar sufletul tau, mai nenorocit decît trupul, dezlantuie furtuna, desi se potolise. Si tocmai cînd se parea ca se cuminteste, atunci i se aprinde pofta, atunci mai cu seama îl apuca dorul de betie si-i trec pe dinaintea ochilor vin, butoaie cu vin, sticle si pahare pline. Si dupa cum o corabie, naufragiata de furtuna, dupa ce a trecut furtuna ramîne cu paguba pricinuita de furtuna, tot asa si cu betivul. Si dupa cum corabierii, în timpul furtunii, arunca în mare marfurile din corabie, asa si betivul arunca de la el toate faptele lui bune. De-ar fi cu trupul si cu sufletul curat, de-ar fi rusinos, priceput, blînd, smerit, betia le arunca pe toate acestea în oceanul faradelegii. Dar dupa ce a fost aruncat totul afara, nu mai este nici o asemanare între corabie si betiv. Corabia se usureaza dupa ce a aruncat încarcatura, dar betivul se îngreuiaza si mai mult. In locul bogatiei aceleia primeste nisip, apa sarata si toate gunoaiele betiei, care îneaca îndata corabia cu calator si cu cîrmaci cu tot.

Ca sa nu patim si noi asa, sa ne izbavim de aceasta furtuna. Nu poti vedea împaratia cerurilor daca esti betiv. „Nu va înselati, spune Pavel, nici betivii, nici hulitorii nu vor mosteni împaratia lui Dumnezeu”. Dar pentru ce vorbesc eu de împaratia cerurilor? Daca esti betiv nu poti vedea nici lucrurile de pe lumea asta. Betia face din zi noapte si din lumina întuneric. Betivii au ochii deschisi, dar nu vad nici ceea ce le sta înaintea picioarelor. Grozavia nu-i numai atîta, ci, pe lînga asta, betivii mai îndura o alta pedeapsa si mai cumplita: sînt tristi fara pricina, furiosi, bolnavi, luati necontenit în rîs si ocariti. Ce iertare mai pot avea acesti oameni, care îsi pricinuiesc singuri atîtea nenorociri? Nici una!

Sa fugim, dar, de aceasta boala, ca sa dobîndim si bunatatile de aici si pe cele viitoare, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia slava si puterea, împreuna cu Tatal si cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor, Amin”.

 

(Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei)