Taina Inaltarii - Pr. Teofil Paraian

Preacuviosi parinti, stimati studenti, ne-a ramas sa ne întretinem în seara aceasta cu gândul asupra celui de-al patrulea eveniment care tine de persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos si de mântuirea noastra, sa vorbim despre taina Înaltarii. Am vorbit despre taina Întruparii, despre taina Jertfei, despre taina Învierii si acum despre taina Înaltarii, despre evenimentul cel din urma din viata pamânteasca a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Si acest eveniment este si cunoscut si necunoscut, si stiut si nestiut, si descoperit si nedescoperit si mai presus de toate este o taina. Asa cum taina este Întruparea Fiului lui Dumnezeu, asa cum taina este Patimirea Lui, asa cum taina este Învierea Lui, tot asa si Înaltarea este o taina. Pentru ca ceea ce stim despre Înaltarea Mântuitorului este mai putin decât ceea ce nu stim. Ceea ce stim, ca si despre celelalte taine, stim din învatatura Bisericii si din practica Bisericii. Asa cum este sarbatoarea Întruparii Fiului lui Dumnezeu care de fapt are doua sarbatori, si anume Buna Vestire si Nasterea dupa trup a Domnului Nostru Iisus Hristos, Buna Vestire în 25 martie si sarbatoarea Nasterii Mântuitorului din 25 decembrie, asa cum este o sarbatoare a Jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos Vinerea Mare, asa cum este sarbatoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos Sfintele Pasti si toate duminicile de peste an, asa este si o sarbatoare a Înaltarii Domnului nostru Iisus Hristos care se întinde pe parcursul a 9 zile. Începe cu sarbatoarea propriu-zisa, care este si cu sarbatorire de nelucrare, si urmeaza apoi zile de pomenire ale Domnului nostru Iisus Hristos la sfintele slujbe pâna în vinerea din saptamâna urmatoare Înaltarii, care totdeauna cade joia. Deci vreme de 9 zile. Vreme de 9 zile prin slujbele Bisericii suntem îndrumati la gânduri în legatura cu Înaltarea Domnului Iisus Hristos si vreme de 9 zile traim evenimentul acesta în actualitatea lui.

În asa fel sunt rânduite slujbele Bisericii noastre încât aduc în prezent lucruri din trecut. Cele ce s-au întâmplat odinioara le aduc în actualitatea noastra si ne dau prilejul sa ne referim la ele, sa ne raportam la ele exact cum s-au raportat cei care au fost martori ai evenimentelor respective. Sfânta noastra Biserica, prin rânduielile ei, ne tine atenti în legatura cu evenimentele pe care le sarbatorim, ne da prilejul sa ne cercetam pe noi însine, sa ne cunoastem credinta pe care o avem în evenimentele respective si sa fim martori ai acelor evenimente pe care le credem. Asa se face ca devenim si martori ai Înaltarii Domnului nostru Iisus Hristos asa cum suntem martori ai Învierii, ai Jertfei, ai Întruparii Domnului nostru Iisus Hristos.

Si aceasta se potriveste mai ales la Înaltarea Mântuitorului când Domnul Hristos le-a spus ucenicilor: "Îmi veti fi Mie martori în Ierusalim, în toata Iudeea si Samaria si pâna la marginea pamântului" (Fapte 1, 8). E ultimul eveniment din viata de pe pamânt a Mântuitorului si fiind ultimul eveniment este, am putea zice, si evenimentul rezumat, un eveniment în care se rezuma toata viata pamânteasca a Domnului Hristos. Asa ca nu e de mirare ca în legatura cu acest eveniment se pune si problema marturiei. De fapt marturie despre Înaltarea Domnului nostru Iisus Hristos o dam toti credinciosii, asa cum si marturie despre celelalte evenimente, mai ales marturie despre Învierea Domnului Hristos dam toti cei care credem în Înviere, tot asa si marturie despre Înaltarea Domnului Hristos dam toti cei care credem în Înaltare.

Dar de altfel nu numai despre Înaltare. Când zice Domnul Hristos "Îmi veti fi Mie martori" înseamna: veti marturisi credinta în Mine, în tot ceea ce tine de Mine si în tot ce tine în acelasi timp de voi, pentru ca toate câte s-au facut, s-au facut pentru a noastra mântuire. În Crez si spunem ca Fiul lui Dumnezeu S-a Întrupat pentru noi si pentru a noastra mântuire, ca Rastignirea Domnului Hristos s-a întâmplat pentru noi si fara îndoiala ca si celelalte evenimente si pentru noi s-au întâmplat, nu numai pentru Mântuitorul Însusi.

Temei pentru credinta în Înaltarea Domnului nostru Iisus Hristos gasim în Sf. Evanghelie de la Marcu, în versetul 19 din capitolul 16, unde se spune ca Iisus S-a Înaltat la cer si a sezut de-a dreapta Tatalui. Aceasta afirmatie din Evanghelie este de fapt credinta pe care au avut-o cei care au stiut despre Înaltarea Domnului Hristos, si înainte de a fi Evanghelia a fost credinta în acest eveniment, si înainte de a fi scrisa Evanghelia de la Luca, care fara îndoiala ca la început a fost o scriere la care au ajuns putini. În orice caz Sf. Evanghelist Luca nu a avut în vedere Evanghelia pe care a scris-o ca o carte de circulatie, ci a avut-o în vedere ca o carte adresata unei anumite persoane pe care a informat-o despre cele petrecute în legatura cu Domnul Hristos, si cuprinde în Evanghelia sa, în câteva versete, foarte pe scurt, si cele în legatura cu Înaltarea Domnului Hristos. În Sf. Evanghelie de la Marcu este un singur verset, în Sf. Evanghelie de la Luca sunt câteva versete din cap. 24. Sf. Evanghelist Luca doar relateaza Înaltarea, nu face nici o apreciere asupra Înaltarii, nu face aprecieri de teologie, adânciri, ci doar prezinta evenimentul si reia cele în legatura cu Înaltarea Domnului Hristos si în Faptele Apostolilor, la începutul cartii în cap. 1, unde sunt câteva versete lamuritoare în legatura cu Înaltarea Domnului Hristos. Însa cele scrise de sf. evanghelisti au ajuns la cunostinta oamenilor dupa ce s-au raspândit cartile respective, Evangheliile. Ori înainte de aceasta, Biserica a învatat. Sf. Apostol Pavel în Epistola I catre Timotei are cuvântul ca e mare taina crestinatatii, Dumnezeu S-a aratat în trup, S-a îndreptat în Duhul, S-a vestit de îngeri, S-a propovaduit între neamuri, S-a crezut în lume si S-a înaltat întru slava (I Timotei 3, 16). Deci si Înaltarea este cuprinsa în aceste cuvinte ale Sf. Apostol Pavel. Bineînteles ca si Epistola I catre Timotei a fost o carte ocazionala si o carte care nu a avut circulatie foarte repede si o circulatie foarte mare.

Faptul încredintarii despre Înaltarea Domnului nostru Iisus Hristos se datoreste propovaduirii crestine din constiinta Bisericii, din propovaduirea însasi, din propovaduirea nescrisa. Pâna la urma s-a ajuns sa avem si niste documente scrise si e bine si ne bucuram de ele, dar, cum am spus si alta data, Biserica ar fi existat si fara Evanghelie, prin propovaduirea vie.

Sf. Evanghelist Luca în relatarea sa despre Înaltarea Domnului Hristos spune ca Domnul Hristos i-a luat pe ucenicii Sai, i-a dus spre Betania si acolo Si-a ridicat mâinile, i-a binecuvântat si pe când îi binecuvânta, S-a departat de ei si S-a înaltat la cer (Luca 24, 50-51). Atât spune despre Înaltarea propriu-zisa. În legatura cu Înaltarea mai afirma Sf. Evanghelist Luca si ca ucenicii s-au închinat Mântuitorului si apoi s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare si erau totdeauna în templu, laudând si binecuvântând pe Dumnezeu (Luca 24, 52-53). Asta e tot ce scrie Sf. Evanghelist Luca în Evanghelia de la Luca. Domnul Hristos S-a înaltat la cer - e foarte important sa retinem lucrul acesta - binecuvântând. Si e important sa stim si sa retinem ca Sf. Evanghelist Luca nu se multumeste doar cu o apreciere fugitiva asupra faptului ca Domnul Hristos S-a înaltat binecuvântând, ci adauga îndata: "Si pe când îi binecuvânta S-a departat de ei si S-a înaltat la cer". Am putea zice ca e un fel de atentionare. Ar fi o informare si o atentionare. Informarea ca Domnul Hristos Si-a ridicat mâinile si i-a binecuvântat pe cei care erau de fata. Nu au fost multi de fata, au fost ucenicii Mântuitorului nostru Iisus Hristos si poate au mai fost si altii, nu ni se spune, în orice caz Biserica învata ca a fost de fata si Maica Domnului. Si dupa ce informeaza ca Si-a ridicat Domnul Hristos mâinile si a binecuvântat pe cei care erau de fata, mai zice o data: "Si pe când îi binecuvânta, - atentionând, fiti atenti, ultimul gest pe care l-a facut Fiul lui Dumnezeu întrupat aici pe pamânt este acela ca i-a binecuvântat pe oameni - S-a despartit de ei si S-a înaltat la cer".

Sa stiti ca mie îmi place foarte, foarte mult lucrul acesta. Sunt trei lucruri la care am cea mai mare aderenta din Evanghelie, din Noul Testament. Si anume: pescuirea minunata, prezentata în Sf. Evanghelie de la Luca în cap. 5, spalarea picioarelor, prezentata de Sf. Evanghelist Ioan în cap. 13 din Evanghelia sa si Înaltarea la cer a Domnului Hristos, prezentata de Sf. Evanghelist Luca la sfârsitul Evangheliei sale, în cap. 24. Acestea sunt trei evenimente fata de care am cea mai mare raportare din Noul Testament. Bineînteles ca nu selectam si nu pe unele le luam si pe altele le lasam, dar daca e vorba sa raspund la întrebarea care sunt evenimentele din Noul Testament la care am eu cea mai mare aderenta, sunt acestea.

Pescuirea minunata. De ce? La pescuirea minunata se arata începutul uceniciei care consta în plecarea cu mintea. Nu exista ucenicie adevarata fata de nimeni, deci nici fata de Domnul Hristos, fara a te pleca cu mintea în fata maestrului, în fata învatatorului. Cine nu se pleaca cu mintea, nu se pleaca nici cu viata. Am putea zice asa, cu o expresie mai obisnuita: cine sta tapan în fata îndrumatorului, nu poate fi modelat niciodata de îndrumator. În istorisirea despre pescuirea minunata din cap. 5 din Sf. Evanghelie de la Luca se atrage atentia asupra acestui lucru prin relatare, nu prin apreciere. Aprecierile le facem noi. Si anume, se spune ca Domnul Hristos era pe malul lacului Ghenizaret, era multime de oameni adunata într-o dimineata, pe când cei care au încercat sa pescuiasca si nu au prins nimic îsi spalau mrejile, semn ca trebuiau sa lase lucrarea de pescuire si sa plece. Si atunci Domnul Hristos a zis lui Simon, dupa ce a stat în barca lui si a propovaduit de acolo, de pe apa, multimilor care erau pe tarm, a zis: "Mâna la larg si lasati mrejile spre pescuire". Si atunci Sf. Apostol Petru de mai târziu, Simon de atunci, a zis: "Învatatorule, toata noaptea ne-am trudit si nu am prins nimic, dar, pentru cuvântul Tau, arunc mreaja în mare". E ca si când ar fi zis: doar ai vazut ca ma pregateam sa plec, nu aveam de gând sa mai pescuiesc, si nu as fi facut lucrul acesta si nu l-as face nici acum daca nu ai zice Tu sa-l fac. Si pentru ca s-a supus cu mintea a vazut minune, a vazut multime mare de pesti. Si a fost asa de coplesit Sf. Apostol Petru, Simon de atunci, de minunea care s-a facut, încât a cazut la picioarele Domnului Hristos si a spus: "Du-Te de la mine Doamne, ca sunt om pacatos". E un fel de considerare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, un fel de considerare a Mântuitorului mai presus de obisnuit, mai presus de ceea ce este comun, ca si când l-ar fi vazut pe Domnul Hristos înaltat la cer. În orice caz era înaltat peste mintea Sf. Apostol Petru care a zis: "Doamne, pentru cuvântul Tau arunc mreaja în mare". Si a vazut minune, L-a vazut pe Domnul Hristos facând minune si aceasta l-a coplesit, ceea ce înseamna ca L-a considerat pe Domnul Hristos mai presus de el. L-a vazut înaltat. Înaltat înainte de Înaltare.

Al doilea eveniment asupra caruia îmi place sa ma opresc si îmi revine mereu si în minte, si în cuvânt este spalarea picioarelor de la Cina cea de Taina. Asa de putin se face caz de spalarea picioarelor încât eu ma mir cât este de neglijata aceasta lucrare a Domnului Hristos. Eu va spun clar si apasat: Mântuitorul nostru Iisus Hristos este Dumnezeul care spala picioarele oamenilor. Deci nu omul a spalat picioarele oamenilor, ale ucenicilor, ci Dumnezeu a spalat picioarele ucenicilor. Dumnezeu-omul, omul-Dumnezeu S-a plecat si a spalat picioarele ucenicilor. Si sa nu uitam: dupa ce a spalat picioarele ucenicilor a zis: "Voi ma numiti pe Mine Învatatorul si Domnul si bine ziceti, caci sunt. Deci daca Eu, Învatatorul si Domnul v-am spalat voua picioarele voastre, si voi sunteti datori sa va spalati picioarele unii altora" (Ioan 13, 13-14). De fapt Domnul Hristos când a spalat picioarele ucenicilor nu a facut un lucru care l-a facut numai El, ci a facut un lucru pe care-l faceau oamenii pe vremea Lui. Era o uzanta sociala sa-si spele oamenii picioarele unii altora. Domnul Hristos a facut un lucru pe care-l faceau si altii.

Poate stiti, în Epistola I catre Timotei a Sf. Apostol Pavel, între conditiile de ocrotire a vaduvelor, între conditiile de îngrijire din partea Bisericii a vaduvelor era si conditia aceasta: daca a fost femeia unui singur barbat, daca si-a crescut copii, si între altele este si aceasta, daca a spalat picioarele sfintilor (cf. I Timotei 5, 10). Daca a spalat picioarele sfintilor, adica picioarele crestinilor. Daca a considerat pe sfinti ca sfinti si daca i-a cinstit ca sfinti si daca si-a manifestat cinstirea spalându-le picioarele. Domnul Hristos a facut aceasta, însa El a facut aceasta nu numai ca om, ci ca om unit cu Dumnezeu. Asa cum S-a rastignit ca om unit cu Dumnezeu, asa a spalat picioarele, ca om unit cu Dumnezeu. Si ne-a dat noua porunca, e o porunca: "si voi sunteti datori sa va spalati picioarele unii altora". Nu s-a încetatenit lucrul acesta în general în crestinatate din cauza ca unde nu se face asa ceva nu se poate face, e ceva ce ai face tu pentru altii dar nu ai vrea sa-ti faca altul tie, asa cum nu a vrut Sf. Apostol Petru ca Domnul Hristos sa-i spele picioarele. Si de aceea nu s-a încetatenit. Sunt unele fractiuni crestine, unele secte, care înainte de cina Domnului îsi spala picioarele unii altora. Însa în Ortodoxie si în general nu s-a încetatenit acest lucru.

Însa duhovniceste e absolut necesar. Ce înseamna duhovniceste e absolut necesar? Înseamna ca lucrul acesta trebuie facut în duh. Ce înseamna sa speli picioarele cuiva? Doua lucruri înseamna. Sa-l faci curat si sa-l consideri mai presus de tine. Duhovniceste, lucrul acesta trebuie neaparat facut. Sa-l consideri pe fratele tau, pe omul de lânga tine mai presus de tine, nu pentru ca are o pozitie speciala care îi da dreptul la o cinstire, ci pentru ca e omul de lânga tine, e omul la care trebuie sa te referi. Si stiti ca la spalarea picioarelor Sf. Apostol Petru a avut niste ezitari, niste împotriviri, puternice chiar. A zis: "Doamne, Tu sa-mi speli mie picioarele?" Si Domnul Hristos i-a zis: "Ceea ce fac acum, tu nu întelegi dar mai târziu vei întelege". Si el înca o data a zis: "Niciodata nu o sa-mi speli picioarele". Si atunci i-a spus Domnul Hristos: "Daca nu te voi spala, nu ai parte cu Mine". Înseamna ca te împotrivesti, înseamna ca nu esti ucenic, înseamna ca esti împotrivitor, esti în situatia aceea în care ai zis "Doamne, sa nu Ti se întîmple una ca aceasta" si când ti-am spus ca "nu cugeti ale lui Dumnezeu ci cugeti ale oamenilor" (Matei 16, 23).

În sfârsit, al treilea eveniment care ma impresioneaza este Înaltarea Domnului Hristos în întelesul acesta ca Domnul Hristos i-a binecuvântat pe ucenicii Sai la Înaltare. E ceva extraordinar. De câte ori te gândesti la Domnul Hristos sa te gândesti la Domnul Hristos Cel binevoitor. Cel care Se pleaca spre om. Sigur ca atunci când vorbim despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu, lucrul acesta îl exprimam ca Dumnezeu S-a facut om, ca a gasit modalitatea sa Se apropie de om, ca S-a smerit pe sine ca sa-l ridice pe om, ca S-a coborât pâna unde era omul ca sa-l ridice pe om pâna unde este firea omeneasca din persoana Mântuitorului. Dar parca nu întelegem lucrul acesta asa de bine cum îl întelegem când ne gândim ca a spalat picioarele ucenicilor, desi e mai mare Întruparea Fiului lui Dumnezeu decât spalarea picioarelor ucenicilor, si nu întelegem lucrul acesta asa de bine cum îl întelegem când stim ca Domnul Hristos S-a Înaltat la cer binecuvântându-i pe oameni. E extraordinar.

În legatura cu Înaltarea Domnului Hristos mai avem relatari si în Faptele Sf. Apostoli de unde aflam, între altele, ca Domnul Hristos a mai stat cu ucenicii Sai înca 40 de zile dupa Învierea Sa din morti, de aceea Înaltarea ca sarbatoare este totdeauna în a 40-a zi dupa Pasti, într-o zi de joi. Tot în Faptele Apostolilor Sf. Evanghelist Luca relateaza ca au aparut lânga ucenicii Domnului Hristos doi îngeri care le-au spus: "Barbati galileeni, de ce stati privind la cer? Acest Iisus pe care L-ati vazut înaltându-Se, asa va si veni" (Fapte 1, 11). Deci i-a încredintat despre a doua venire a Mântuitorului Hristos.

E important de retinut, si nu tine de taina Înaltarii, de faptul Înaltarii, aceea ca dupa ce Domnul Hristos S-a înaltat la cer sau în timpul când se înalta la cer, cât L-au mai vazut ucenicii si dupa aceea, ucenicii s-au închinat Domnului. Nu a fost pentru prima data când s-au închinat, avem si alte relatari în Sf. Evanghelie ca ucenicii s-au închinat Domnului Hristos, sau si altii s-au închinat Domnului Hristos. De exemplu tânarul bogat, femeile mironosite, când s-au întâlnit dupa Înviere cu Domnul Hristos, se spune ca s-au închinat Lui. Magii s-au închinat Domnului Hristos la Nasterea Lui din Preasfânta Fecioara, îndata dupa ce S-a nascut; au fost mai multe situatii când Domnul Hristos a primit închinare din partea oamenilor, dar la Înaltare a fost închinarea pe care i-au adus-o ucenicii ca Celui ce S-a înaltat la cer.

Binecuvântarea Domnului aduce închinarea omului. Închinarea omului aduce bucurie. Bucuria aduce lauda si binecuvântare. Caci se spune: "Pe când îi binecuvânta S-a înaltat la cer", ucenicii s-au închinat Domnului Hristos care-i binecuvânta, apoi s-au întors la Ierusalim "cu bucurie mare" si "erau totdeauna în templu laudând si binecuvântând pe Dumnezeu". S-ar putea întâmpla ca cineva sa stie ca Sf. Isaac Sirul defineste rugaciunea ca "o bucurie care revarsa multumire". Asa zice Sf. Isaac Sirul. Ce este rugaciunea dupa Sf. Isaac Sirul? O bucurie care înalta multumire. Asa s-a întâmplat la Înaltarea Domnului Hristos. Domnul Hristos i-a binecuvântat pe ucenici, ucenicii s-au închinat, deci binecuvântarea Domnului aduce închinarea omului, închinarea a fost înmultitoare de bucurie, caci s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Si aici vreau sa mai facem o legatura între începuturile vietii pamântesti a Domnului Hristos si sfârsitul, adica Înaltarea la cer, în sensul ca atunci când S-a nascut Domnul Hristos, tot din relatarea Sf. Evanghelist Luca stim ca pastorilor din Betleem îngerul binevestitor le-a spus: "Iata va binevestesc voua - ce? - bucurie mare care va fi pentru tot poporul, ca vi s-a nascut voua Mântuitor care este Hristos Domnul" (Luca 2, 10-11).

Sf. Apostol Pavel în Epistola catre Filipeni, în cap. 2 are câteva gânduri în legatura cu Înaltarea Domnului Hristos, dar nu cu Înaltarea ca eveniment, ci cu Înaltarea ca fapt recunoscut de catre Dumnezeu si de catre sufletul omenesc. Si anume, porneste cu faptul ca doreste ca în credinciosi sa fie simtirea care a fost în Iisus Hristos: "Sa aveti în voi simtirea care a fost în Iisus Hristos". Asa îsi începe Sf. Apostol Pavel gândurile în legatura cu aceasta. Si spune ce simtire are în vedere: "Care, în chipul lui Dumnezeu fiind, nu a tinut ca la o prada la asemanarea Sa cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine chipul robului luând si ascultator facându-Se pâna la moarte si moarte de cruce". Si adauga: "Pentru aceea si Dumnezeu L-a înaltat pe El si I-a daruit Lui nume mai presus de orice nume, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti, al celor pamântesti si al celor de dedesubt si toata limba sa marturiseasca ca Domn este Iisus Hristos întru marirea lui Dumnezeu" (Filipeni 2, 5-11). În cuvintele acestea, Sf. Apostol Pavel are în vedere Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Jertfa Fiului lui Dumnezeu, bineînteles Învierea, si pomeneste în special Înaltarea, ca "L-a înaltat pe El si I-a dat Lui nume mai presus de tot numele". De aceea a facut acestea, "ca în numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti, al celor pamântesti si al celor de dedesubt si sa marturiseasca toata limba ca Domn este Iisus Hristos întru marirea lui Dumnezeu".

Sf. Apostol Pavel în Epistola catre Filipeni are în vedere conceptia de atunci despre lume, despre univers. Si priveste universul ca o existenta în trei etaje: pamântul la mijloc, pe care traiesc oamenii, sus cerul si sub pamânt, iadul. "L-a înaltat pe El si I-a daruit Lui nume mai presus de tot numele ca întru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece", adica orice om sa recunoasca Înaltarea si sa aduca marire lui Dumnezeu, marire Mântuitorului ca Celui înaltat. Si aceasta sa o faca - genunchii sa si-i plece - "si cele ceresti, si cele pamântesti, si cele de dedesubt". Toate categoriile de oameni care exista.

Sf. Apostol Pavel, se întelege, vorbeste în limbajul oamenilor de atunci, în conceptia de atunci, care nu e o conceptie care trebuie neaparat sa ramâna asa cum a prezentat-o Sf. Apostol Pavel - ca si când ar zice cineva: pai, daca a zis Sf. Apostol Pavel ca e asa, atunci asa - e un fel de a vorbi în fond. Pentru ca acum numai Dumnezeu stie unde mai e susul si unde mai e josul, daca e vorba dupa conceptiile de acum, care sunt conceptii stiintifice si care nu pot fi în general contestate. Acestea nu sunt lucruri care tin de credinta. De credinta tine faptul ca Dumnezeu e conducatorul si toata rânduiala care este e facuta de Dumnezeu. Cum ni se descopera, cum vom sti despre acestea, nu ne surprinde nimic. Nu ne surprinde, de exemplu faptul ca între pamânt si cer nu exista compartimente, nu exista un perete, un zid care desparte cerul de pamânt si asa mai departe. Nu cade cerul nostru când vin oamenii si ne spun: "am zburat pâna în luna si nu am gasit cerul". Nu l-am gasit pentru ca cerul e altceva. Chiar Sf. Ioan Gura de Aur spune ca noi stim ca este cer dar nu stim ce e cerul. Cerul e locul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu e marginit într-un loc anume, ci e pretutindeni. Si daca Dumnezeu e pretutindeni si cerul e pretutindeni. Nu stim, nu avem elemente care sa ne formeze o conceptie anume despre cer. Cine poate spune ce e cerul? Cerul e ceva mai presus de întelegerea noastra.

Poate ca cineva a citit predicile lui Iile Miniat. Au aparut nu demult predicile lui Ilie Miniat si acolo este o predica despre rai. Si în predica aceasta despre rai Ilie Miniat zice de mai multe ori: "O, raiule, noi putem sa te dobândim dar nu putem sa te întelegem". Tot asa e si cu cerul. Stim ca este cer, nu stim ce este. Stim ca este cer - e locul lui Dumnezeu - si zicem ca este pretutindeni fiindca si Dumnezeu e pretutindeni. Stim ca este cer si sufletul omenesc îl numim de multe ori cer, daca vine Preasfânta Treime în sufletul omenesc. Maica Teodosia are o poezie, "Cer nou", poate unii o cunoasteti de la Timisoara ca ati auzit-o de la mine:

Grait-am ieri cu Domnul prin lacrimi, si am spus:
De noi cum nu Ti-e sila, preascumpul meu Iisus?
Cum nu-Ti întorci Tu fata cu sila de la noi,
Si cum mai vrei sa suferi, faptura de noroi?
Cum vrei sa calce-n lume piciorul Tau curat,
Cel care peste aripi de îngeri a calcat?
Cum poala preacurata, Stapâne, n-o feresti,
În tina omeneasca sa nu Ti-o murdaresti?
Cum poti sa suferi Doamne miros de putregai,
Când ai tamâia dulce a crinilor din rai?
Cum poti sa rabzi ocara, Tu, Doamne preaslavit?
Cum suferi bezna noastra, Tu, soare stralucit?
Si cum fiind caldura iubirilor ceresti,
În inima mea rece Tu vrei sa locuiesti?
Tu, Cel ce stai în cerul cu mari luminatori,
În iadul meu, Stapâne, cum vrei sa Te cobori?
Ca Petru, ani de-a rândul Te-am izgonit mereu
Iesi de la mine Doamne ca pacatos sunt eu.
Dar n-ai plecat, ba înca cu pasul Tau curat
Ai coborât tot cerul în iadul meu spurcat.
Cu pasul Tau pe mine de tot m-ai curatit,
Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai stralucit,
Cu focul Tau pe mine cel rece m-ai aprins,
Si peste saracia mea goala ai întins
Un colt al hainei Tale, si m-ai facut bogat,
Mi-ai dat inel, coroana, porfira de-mparat,
Mi-ai încaput în suflet, Tu, Cel neîncaput,
Si sufletul meu, iata, Tu cer nou l-ai facut,
În sufletul meu astazi, Tu Însuti locuiesti,
Cu Maica Preacurata, cu cetele ceresti.
Si pentru toate-acestea Iisuse preaiubit,
În cerul nou din suflet, sa fii în veci slavit.

Sigur ca ideea aceasta ca sufletul omenesc poate sa fie cer vine si de acolo ca Maica Domnului a fost numita si e gândita ca cer. Sa ne gândim la o alcatuire de la slujba Ceasului I unde zicem: "Cum te vom numi pe tine ceea ce esti cu dar daruita? Cer, ca ai rasarit pe Soarele dreptatii?" Deci Maica Domnului e cer, credinciosii care-L primesc pe Domnul Hristos în suflet împreuna cu Tatal si cu Duhul devin cer, asa ca cerul poate fi pretutindenea, poate fi în sufletul omului, poate fi undeva în univers, dar toate acestea sunt lucruri pe care le gândim în legatura cu Înaltarea Domnului Hristos.

Se pune acum o problema, daca nu stim ce-i cerul, cum spunem ca Domnul Hristos S-a înaltat la cer? Unde S-a înaltat? Stiti ce înseamna aceasta, ca Domnul Hristos S-a înaltat la cer? Înseamna ca nu mai traieste în conditiile de timp si spatiu în care traim noi, ca trupul Lui îndumnezeit e altfel decât trupurile noastre, în alte conditii, ca S-a înaltat mai presus de ceea ce putem gândi noi despre Înaltare. Doar de aceea e taina Înaltarii. Ceea ce ne intereseaza pe noi nu e atât locul unde se gaseste firea omeneasca a Domnului Hristos, pentru ca firea omeneasca a Domnului Hristos se gaseste undeva, într-un loc anume, omul e facut în asa fel sa nu poata fi peste tot si nici umanitatea din Fiul lui Dumnezeu nu e peste tot. Dumnezeirea Lui e peste tot. Trupul Domnului nostru Iisus Hristos în chip tainic e în Sf. Euharistie, dar trupul cel luat din Preasfânta Fecioara, trupul cel cu care Domnul Hristos S-a rastignit si a înviat si S-a înaltat la cer e într-un loc anume, noi nu stim unde. Nu stim conditiile, nu stim pentru ca nu ni s-a descoperit, si daca e vorba, într-un fel nici nu ne intereseaza, taina o lasam sa fie taina. Ceea ce ne intereseaza pe noi este ca Domnul Hristos nu mai e în conditia în care traim noi, e undeva mai presus de ceea ce putem gândi noi. Si apoi important este pentru noi, când ne gândim la Înaltarea la cer a Domnului Hristos, unde se gaseste Domnul Hristos în raport cu noi, fata de noi. E înaltat mai presus de noi?

Sf. Maxim Marturisitorul are în Filocalie vol. II niste aprecieri în scrierea "Capetele despre cunostinta de Dumnezeu", capetele gnostice. Are niste aprecieri în legatura cu faptul acesta, ca daca credem în Domnul nostru Iisus Hristos ca înaltat la cer, atunci trebuie ca gândurile noastre sa fie grupate în legatura cu Domnul Hristos Care e mai presus de noi. Adica sa nu-L coborâm pe Domnul Hristos la masurile noastre, sa nu-L coborâm pe Domnul Hristos la conditiile noastre, ci sa-L lasam pe Domnul Hristos mai presus de noi si sa se grupeze toate gândurile noastre în legatura cu Domnul Hristos Cel înaltat. Dealtfel noi nu ne mai putem gândi altfel la Domnul Hristos decât la Domnul Hristos Cel înaltat la cer. Cum S-a înaltat, unde Se gaseste, iata niste taine. Taine pe care nu le-a elucidat nici Biserica si nu le putem elucida nici noi. Taine în fata carora ne plecam cu mintea cum s-a plecat Sf. Apostol Petru când L-a simtit mai presus de el si a zis: "Du-Te de la mine Doamne caci sunt om pacatos", sau când a zis: "Pentru cuvântul Tau arunc mreaja în mare". Parintele Arsenie zicea ca noi avem mintea care discuta cu Dumnezeu în loc sa se supuna fara discutie.

Dragi ascultatori, daca e vorba sa vorbim despre Înaltarea Domnului Hristos, trebuie sa vorbim despre Înaltarea Domnului Hristos macar în perspectiva pe care ne-o prezinta Biserica la Înaltarea Domnului Hristos, la sarbatoarea Înaltarii, când ne spune ca Înaltarea e dumneziasca.

Despre Maica Domnului la Înaltarea Domnului Hristos spunem ca e mai presus de minte si de cuvânt. Daca Maica Domnului care-i om, e mai presus de minte si de cuvânt, ce putem zice despre Domnul Hristos si despre cele ale Lui, care e mai presus de tot ce poate omul cugeta si spune, cum zice Sf. Simeon Noul Teolog. Nu ajunge gândul pâna la Domnul Hristos. Domnul Hristos Se coboara la gândurile noastre ca sa ne înalte mai presus de noi, dar taina ramâne taina. Si noi recunoastem tainele si credem în ele si dam slava lui Dumnezeu pentru ce stim si pentru ce nu stim si ne silim sa avem o credinta care sa ne ridice si pe noi.

Care-i calea înaltarii? Pentru ca sa stiti ca viata crestina, dupa Botez, trebuie sa fie o viata în Înviere. Sf. Apostol Pavel în Epistola catre Romani are niste aprecieri în legatura cu Botezul si spune ca omul cel vechi a murit si a înviat omul cel nou. La Botez, la slujba botezului, preotul spune catre candidatul la botez: "Botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfintitu-te-ai, spalatu-te-ai în numele Tatalui si al Fiului si al Sf. Duh". S-au întâmplat niste lucruri care sunt începutul vietii pozitive, vietii crestine si pentru ca Botezul este moarte si înviere, viata trebuie sa fie în Înviere. Daca am înviat împreuna cu Hristos, atunci nu mai avem altceva de dorit decât sa ne si înaltam împreuna cu El. Înaltarea, într-un fel, începe de pe pamânt, înainte de moarte. Cei mai multi oameni cred ca la moarte se întâmpla toate, atunci înviezi, atunci te înalti, atunci intri în împaratia lui Dumnezeu. Nu e asa! Esti în împaratia lui Dumnezeu prin viata crestina, daca duci o viata de om din împaratie, pentru ca exista om care nu e în împaratia lui Dumnezeu, care chiar daca a fost botezat, a murit din nou, iarasi e în pacate. Sf. Apostol Pavel vorbeste despre oameni care, desi au înviat, de vii sunt morti. Sf. Dimitrie al Rostovului spune ca multi oameni poarta suflet mort în trupul cel viu. În pilda cu fiul risipitor se spune ca a zis tatal: "Fiul meu acesta a fost mort si a înviat, a fost pierdut si s-a aflat" (Luca 15, 24). Deci iata, sunt niste învieri înainte de Înviere. Sf. Ioan care a scris "Scara", vorbind despre nepatimire spune ca nepatimirea este "cerul cel de pe pamânt" si mai spune ca "nepatimirea este învierea sufletului înainte de învierea trupului". Asa ca noi suntem candidati la înaltare.

Întrebarea se pune - acum dupa ce si stim si nu stim despre Înaltare, dupa ce stim ca e taina - care e calea înaltarii noastre? Cred ca la unii v-a si venit în minte: calea înaltarii noastre e smerenia. Sf. Apostol Pavel zice ca L-a înaltat Dumnezeu pe Fiul Sau - se întelege, dupa firea omeneasca, pentru ca dumnezeirea a fost totdeauna înaltata - pentru ca S-a pogorât, S-a desertat pe Sine, a trait o viata de desertare. Ce înseamna de desertare? O viata în care nu si-a afirmat dumnezeirea Sa decât în mod întâmplator si foarte retinut. Asta înseamna desertare. Nu S-a manifestat cu toata dumnezeirea, cu toata capacitatea Lui aici pe pamânt. A facut minuni, le-a spus la oameni sa nu spuna nimanui, toate le-a facut în smerenie. Pentru ca conditia vietii crestine este smerenia. Fara smerenie nu exista înaintare. Dar sa stiti ca smerenia nu e ostentativa, ca eu sunt cel pacatos, eu sunt cel mai nu stiu ce, aceasta e o moda. Daca nu simti tu în sufletul tau smerenie, nu numai în întelesul ca ai facut pacate, caci smerenia e de mai multe feluri. Exista o smerenie a omului pacatos, o smerenie a vamesului care-si recunostea pacatele, o smerenie a femeii pacatoase care recunostea ca a facut pacate si cerea ajutor de la Dumnezeu. De fapt aceasta nu e atât smerenie, cât constiinta pacatuirii. Domnul Hristos nu a avut o astfel de smerenie, ca nu a putut-o avea. Fiul lui Dumnezeu nu avea pacate. A afirmat El însusi lucrul acesta când a zis: "Cine ma va vadi pe Mine de pacat?" (Ioan 8, 46). Deci nu putea avea o astfel de smerenie, dar si o smerenie care înseamna constiinta pacatoseniei este o smerenie care înalta, pentru ca te angajeaza sa nu mai fii pacatos. Daca esti pacatos sa nu mai fi. Când îti recunosti pacatul e un semn bun. Si mai exista o alta smerenie, smerenia sfintilor. Smerenia aceasta a avut-o de exemplu Maica Domnului, care a zis "Iata roaba Domnului, fie mie dupa cuvântul tau" (Luca 1, 38). Care s-a supus si a zis: "a cautat spre smerenia roabei Sale" (Luca 1, 48). O astfel de smerenie a avut Sf. Ioan Botezatorul care a zis ca el e prietenul mirelui si se bucura de mire si ca "Acela - adica Domnul Hristos - trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez" (Ioan 3, 30).

Sf. Isaac Sirul zice ca smerenia adevarata are cel care a trecut prin conacele tuturor virtutilor. Deci cel care si-a agonisit virtutea, acela trebuie sa fie smerit, cu o smerenie pe care o apreciaza cumva Sf. Petru Damaschin spunând ca omul când face binele este colaborator al lui Dumnezeu, si cu cât faci mai mult bine, cu atât trebuie sa fii mai smerit, gândindu-te ca Dumnezeu te-a ales ca sa fii angajat al Lui, sa fii colaborator al Lui la împlinirea binelui. Orice virtute pe care o realizam în suflet ne deschide calea spre înaltare. Dar o cale spre înaltare lamurita de Sf. Apostol Pavel este în Epistola catre Coloseni cap. 3, unde zice el, descrie el: "Cugetati cele de sus nu cele de pe pamânt, unde Hristos este de-a dreapta lui Dumnezeu. Ca voi ati murit si viata voastra este ascunsa cu Hristos întru Dumnezeu. Deci lepadati si voi toate acestea, omorâti madularele voastre cele de pe pamânt: curvia, necuratia, patima, pofta rea si zgârcenia care este o închinare la idoli, lepadati si voi toate acestea, mânia, iutimea, rautatea, defaimarea, cuvântul de rusine din gura voastra, nu va mintiti unii pe altii". Desfiintarea pacatului este cale catre înaltare. Si apoi adaugarea virtutilor: "Îmbracati-va ca alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si preaiubiti cu milostivirile îndurarilor, cu bunatatea, cu blândetea, cu smerenia, cu îndelunga-rabdare, îngaduindu-va unii pe altii, iertând unul altuia si peste toate îmbracati-va cu dragostea care este legatura desavârsirii si pacea lui Hristos care covârseste toata mintea, sa stapâneasca în inimile voastre" (Coloseni 3, 2-15). Asta-i calea înaltarii.

E bine sa avem în vedere înca ceva, si anume ca pe acelasi munte în care Domul Hristos a suferit în gradina Ghetsimani, S-a smerit înaintea lui Dumnezeu, de pe acelasi munte S-a înaltat la cer. Pentru ca exista o legatura între smerenie si înaltare. Vrea cineva sa se înalte cu Domnul Hristos? Trebuie sa fie smerit. Dupa puterea lui. Bineînteles ca Domnul Hristos nu va cere de la noi lucruri pe care nu le putem avea, dar în orice caz sa le avem în vedere. Si în masura în care mergem pe calea înaltarii noastre, unita cu Înaltarea Domnului Hristos, vom cunoaste mai bine si mai curând, vom cunoaste mai mult din taina Înaltarii. În orice caz, oricât am cunoaste, taina Înaltarii ramâne taina. Si daca marturisim, daca dam marturie despre Înaltarea Domnului Hristos, sa stiti ca alta marturie mai buna nu putem avea decât aceea întru smerenie. "Cel ce se smereste pe sine se va înalta" (Luca 18, 14). Îl va înalta Domnul Hristos. Asa se întâmpla cu cei care se gândesc la taina Înaltarii, care au în vedere taina Înaltarii Domnului Hristos, care se uimesc de Înaltarea Domnului Hristos, dar care stiu totodata ca taina ramâne taina. Dumnezeu sa ne lumineze!




O întrebare: daca la fiecare sarbatoare se repeta în mod tainic Înaltarea?

Nu. Se repeta în constiinta noastra. În realitate Domnul Hristos nu se mai înalta, caci e înaltat gata. Domnul Hristos nu mai înviaza, caci a înviat. Însa sarbatorile sunt prilejuri de actualizare a acelor evenimente, la care au participat cei care au participat, ca sa avem si noi putinta sa participam la acele evenimente. "Astazi Se naste din Fecioara" zicem noi la sarbatoarea Nasterii Domnului nostru Iisus Hristos ca si când lucrurile se petrec în actualitatea noastra dar care de fapt nu se mai petrec, nu se repeta, dar pentru noi este ca si când am fi la pestera din Betleem, chiar suntem chemati, suntem chemati sa mergem pe muntele Taborului la Schimbarea la fata, suntem chemati sa mergem la mormântul Mântuitorului la Pasti, dar toate acestea sunt în duh, nu sunt repetate ca evenimente, ci ca sarbatori doar.

Ce ne puteti spune despre spalarea picioarelor în duh?

Ceea ce am spus. De fapt am explicat ca a spala picioarele în duh înseamna a-l curati pe omul de lânga tine, a-l dezvinovati, a-l despovara, a-l face curat, pentru ca spalarea are rostul de a-l face curat. Adica sa nu-l judecam si sa nu-l defaimam si sa nu-l bruscam, ci sa-l curatim, sa-l facem din murdar, daca este, curat, prin spalarea pe care i-o aducem. Si mai este înca ceva: sa-l cinstim, adica sa-l respectam, sa ne consideram mai prejos de el. "Unii pe altii mai de cinste facându-va" (Filipeni 2, 3), scrie Sf. Apostol Pavel în Epistola catre Filipeni, sau în Epistola catre Romani: "În cinste unii altora dati-va întâietate" (Romani 12, 10). Vedeti ca în ce priveste iubirea de aproapele, masura este sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine însuti, dar în ceea ce priveste cinstirea, zice unul pe altul mai de cinste facându-va. E mai presus de cinstirea pe care ne-o dorim noua însine, mai mult sa dam. Si stiti ca Domnul Hristos când a fost cinstit de o femeie care a turnat peste El mir, asa de mult a cinstit-o pe acea femeie si fapta ei, încât a zis ca oriunde se va propovadui Evanghelia, sa se spuna si ce a facut ea, spre pomenirea ei. Deci Domnul Hristos tine la lucrul acesta, ca noi sa fim unii fata de altii cinstitori. Ori cinstirea - pe mine m-ar stingheri de exemplu daca cineva ar vrea sa-mi spele picioarele, caci acesta e un lucru care îl face fiecare singur, dar - în duh suntem datori sa o facem si o facem prin aceea ca aducem cinstire oamenilor din jurul nostru si prin aceea ca ne silim sa-i curatim, sa-i avem curati, sa-i facem noi însine curati.

Parinte, ce ne puteti spune în legatura cu ceea ce se relateaza în cap. 15 din Epistola catre Corinteni în legatura cu Învierea lui Hristos si învierea noastra si afirmatia pe care ati facut-o ca nu se stie unde este trupul omenesc al lui Hristos?

Nu se stie! Cine stie? Zicem ca e la cer, nu? Iar trupurile noastre vor fi asemanatoare trupului lui Hristos înviat, atât stim din învatatura Bisericii. Mai mult nu stim. Nu a vazut nimeni un trup ca acela al Domnului Hristos care a strabatut prin piatra si care a strabatut prin usile încuiate.

Parinte, ne puteti spune ce deosebiri sunt între mântuire si desavârsire?

Da. Mântuire înseamna eliberare, scapare de ceva care se împotriveste, de exemplu de pacat, de moarte, de suferinta, iar desavârsirea este deplinatate, e perfectiune. Sunt trei etape în conceptia ortodoxa: mântuirea, desavârsirea si îndumnezeirea. Mântuirea e începutul în întelesul ca cel mântuit nu mai e stapânit de patimi si de pacate. Cititi de exemplu în Epistola Sf. Apostol Pavel catre Corinteni, în prima epistola în cap. 6 unde se spune: "Nu va faceti socoteli gresite. Nici desfrânatii, nici cei lacomi de avere, nici hotii, nici cei rai de gura, nici betivii nu vor intra în împaratia lui Dumnezeu". Si dupa aceea adauga: "Asa ati fost unii dintre voi dar v-ati curatit, v-ati spalat, v-ati îndreptat". Asta înseamna ca sunt pe calea mântuirii pentru ca mântuirea de fapt este un proces, nu este un lucru care se realizeaza într-o anumita clipa. În orice caz, la Botez se considera ca omul e mântuit si ca celelalte câte urmeaza sunt ale omului mântuit. Ei, mântuirea nu e totul, e undeva la început. Pe baza acestei situatii noi, pe legatura aceasta cu Dumnezeu care se realizeaza în mântuire, omul înainteaza în virtuti si merge spre desavârsire. Desavârsirea la care suntem chemati e desavârsirea Tatalui ceresc, iar desavârsirea Tatalui ceresc ne este prezentata de Domnul Hristos în raport cu iubirea. Zice: "ca sa fiti fii Tatalui vostru Celui din ceruri care rasare soarele peste cei buni si peste cei rai, trimite ploaia peste cei drepti si peste cei nedrepti", si la urma zice "fiti dar voi desavârsiti precum Tatal vostru Cel din ceruri desavârsit este" (Matei 5, 45-48). Sf. Apostol Pavel în Epistola catre Coloseni zice: "Îmbracati-va cu iubirea care e legaura desavârsirii" - deci tot iubirea o are în consideratie în legatura cu desavârsirea. Iar Sf. Isaac Sirul, întrebat fiind ce este desavârsirea, zice: "o prapastie de smerenie". Deci o smerenie fara sfârsit. Si pe considerentul acesta s-a ajuns la gândul ca desavârsirea trebuie urmarita mai ales în doua lucruri, si anume în smerenie si în iubire. Dar desavârsire în general înseamna deplinatate. Sa nu te multumesti niciodata cu putinul pe care l-ai facut, dar nici sa nu te tânguiesti ca nu ai facut destul, ci sa fii angajat totdeauna spre mai mult si spre mai bine si spre mai frumos. Pâna ajungi la desavârsirea fara hotar, ca nu se poate spune ca cineva, într-un moment dat, a ajuns la desavârsire, la deplinatate, la perfectiune si mai ales la desavârsirea Tatalui ceresc. Sf. Isaac Sirul spune ca desavârsirea e fara hotar. Si apoi - bineînteles ca lucrurile acestea nu sunt cu granite între ele, pâna aici e mântuirea de aici încolo e desavârsirea, toate lucrurile acestea merg unele cu altele, sunt amestecate în viata duhovniceasca - urmeaza îndumnezeirea care consta în lucrarea lui Dumnezeu asupra omului. Când face Dumnezeu ceea ce omul nu mai poate face.

În episodul pescuirii minunate dupa Înviere se specifica un anumit numar de pesti. Are vreo semnificatie?

153 de pesti. Nu stiu daca are vreo semnificatie. În Filocalie este la Evagrie Ponticul un cuvânt despre rugaciune care e constituit în 153 de capete. Are el, acolo, niste gânduri, dar nu stiu. Poate sa simbolizeze ceva dar nu stim ce anume. Si, de fapt, poate ca nu atât se spune numarul, cât se arata minunea. Ca zice: "Si atâtia fiind, totusi mreaja nu s-a rupt". Asta o stiu pescarii. Noi, care nu pescuim nu stim nici cât au fost de mari si nici când se rupe mreaja daca sunt atâtia sau atâtia pesti. Si totusi, fiind 153, mreaja nu s-a rupt. Înseamna ca de fapt numarul acesta se afirma mai mult pentru a se scoate în evidenta minunea, nu pentru simbolismul numarului.

(Pr. Teofil Paraian - 1996)