Acest sfânt, pe când era în vârsta de saisprezece ani, ajunsese, din pricina iscusintei sale la minte, foarte învatat în toata stiinta de pe vremea lui. Voind sa se aduca pe sine jertfa preasfintita lui Dumnezeu, s-a dus la Muntele Sinai, unde s-a facut monah si a petrecut în ascultare. Mai târziu, când a ajuns la vârsta de nouasprezece ani, pornind de acolo, s-a dus la un loc de sihastrie care se gasea la departare de cinci leghe de manastire, unde s-a hotarât sa puna început luptelor sale înalte pentru virtute.

Locul acesta se numea Tolas; si a petrecut aici patruzeci de ani în dragoste fierbinte si înflacarat de dogoarea iubirii dumnezeiesti. Se hranea cu toate acele lucruri care sunt îngaduite, fara de prihana, vietii sihastresti, dar gusta din toate numai câte putin si niciodata nu se satura, iar cu aceasta, dupa câte se pare, frângea cu multa întelepciune orice fel de mândrie care îi rasarea în suflet. Dar cine este în stare sa povesteasca în cuvinte izvorul cel îmbelsugat al lacrimilor aceluia? Nu se deda somnului decât în masura în care privegherea prea îndelungata nu trebuia sa-i nimiceasca starea mintii lui. Iar calea vietii lui era rugaciunea cea neîncetata si dragostea cea neasemanata fata de Dumnezeu.

Osârduindu-se deci în toata virtutea si ducând viata îmbelsugata, el s-a învrednicit de nenumarate mari vedenii. Pe când se afla odata în chilia lui si un ucenic al lui dormea într-un loc îndepartat sub o stânca mare, care era gata sa cada si sa-l zdrobeasca, cunoscând acest lucru prin Duhul Sfânt, a smuls pe ucenicul lui din primejdia care-l pândea, aratându-i-se în somn si facându-l sa se ridice din locul acela în care peste putin timp ar fi avut sa moara. Deci, ajungând pe culmea virtutilor si conducând vreme îndelungata ca egumen manastirea din Sfântul Munte Sinai, a parasit apoi viata aceasta trecatoare, mutându-se la viata cea vesnica, dupa ce mai înainte a alcatuit cartea aceea plina de înaltari duhovnicesti si dumnezeiesti, care se numeste Scara.