Istoricul
sarbatorii
Sarbatoarea
Rusaliilor constituie cea mai veche sarbatoare crestini împreuna cu cea a
Pastilor, fiind praznuita înca din vremea Sfintilor Apostoli. Despre
ea amintesc Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 16, S) si Sf. Luca (Fapte 20, 16).
?
numarata si în Constitutiile Apostolice, printre sarbatorile în care sclavii se
cuvine sa fie eliberati de muncile obisnuite. Despre ea mai amintesc: Sf. Irineu
, Tertulian, Origen, canonul 43 al Sinodului din Elvira (c. 300), canonul 20 al
Sinodului I Ecumenic (care opreste îngenuncherea în ziua Rusaliilor), Sf.
Epifanie s.a. Marii predicatori din secolele IV si V au lasat o multime de
panegirice in cinstea acestei sarbatori, iar în a doua jumatate a secolului IV,
pelerina apuseana Egeria descrie modul cum era sarbatorita pe atunci la
Ierusalim. Pâna catre sfârsitul secolului IV si începutul secolului V,
Cincizecimea era o dubla sarbatoare: a înaltarii Domnului si a Pogorârii
Sfantului Duh, asa cum o descrie, de altfel, înca din prima jumatate a secolului
IV, Eusebiu al Cezareii. Însa sarbatoarea aceasta a fost fixata, de pe la 400
înainte, în ziua a 40-a dupa Pasti, cum este sarbatorita pânâ astazi,
Cincizecimea ramânând numai ca Sarbatoarea Pogorârii Sfântului
Duh.
Ce
sarbatorim la pogorârea Duhului Sfânt?
Pogorârea
Sfântului Duh este istorisita de Sfântul Apostol si Evanghelist Luca în Faptele
Apostolilor (Fapte 2). Sinaxarul din Lunea Rusaliilor este graitor în acest
sens ?i
îl redam în continuare:
„În
aceasta zi, în Lunea Rusaliilor, praznuim pe însusi Preasfântul de viata
Facatorul si întru tot puternicul Duh, Unul din Treime, Dumnezeu, Cel de o
cinstire, de o fiinta si de o slava cu Tatal si cu Fiul.
În
ziua Cincizecimii S-a pogorât Duhul Sfânt, în chip de limbi de foc, peste
Sfintii Apostoli, în foisorul unde stateau ei, si s-a asezat peste flecare
dintr-însii. Pentru cinstirea Sfântului Duh, dumnezeiestii Parinti, care pe
toate bine le-a tocmit, cu prilejul Cincizecimii, au rânduit o sarbatoare
deosebita, în aceasta zi a Rusaliilor.
Mântuitorul
fagaduise înainte de patima Sa venirea Sfântului Duh, zicând: «De folos este ca
Eu sa Ma duc; ca de nu Ma voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni». Si iarasi: «Voi
ruga pe Tatal si alt Mângâietor va trimite voua: Duhul adevarului, Care din
Tatal purcede». Iar dupa patima, înainte de înaltarea la cer, iarasi a zis: «Iar
voi sa ramâneti în Ierusalim, pâna când va veti îmbraca cu putere de sus». Deci,
fagaduindu-le pe Mângâietorul, acum L-a trimis lor pe
Acesta.
Pe
când Ucenicii se gaseau în foisor, în ziua Cincizecimii, cam pe la ceasul al
treilea din zi, s-a facut pe neasteptate tunet din cer, în asa fel, încât a
strabatut multimea adunata la Ierusalim, din toata lumea; si Duhul Sfânt S-a
vazut în chip de limbi de foc, pogorând nu numai peste cei doisprezece Apostoli,
ci si peste cei saptezeci de ucenici; si acestia au început sa graiasca în limbi
straine, fiecare din Apostoli graind limbile tuturor neamurilor. Astfel, nu
numai cel de alt neam auzea pe Apostol graind în limba sa proprie, ci si
Apostolul întelegea si graia limba fiecarui neam. Din pricina aceasta multimea
socotea ca sunt beti, ca neîntelegând cum fiecare Apostol poate grai tuturor în
limba fiecaruia, îl socotea pe acela beat. Altii, însa, se mirau zicând: Ce
înseamna aceasta? Multimea, adunata la Ierusalim pentru praznic, era din toate
partile pamântului: parti, mezi si elimiti, care fusesera robiti putin mai
înainte, de Antioh.
Deci,
Duhul Sfânt a venit dupa ce au trecut zece zile de la înaltare, iar nu îndata
dupa înaltare, spre a face pe Ucenici sa-L astepte cu si mai multa înflacarare.
Traditia zice ca în fiecare zi venea sa se închine acelui Trup îndumnezeit al
lui Hristos câte una din cetele îngerilor. Deci, dupa împlinirea celor noua
zile, împacarea fiind savârsita prin Fiul, în a zecea zi a venit în lume si
Mângâietorul. În ce priveste Pogorârea Duhului dupa cincizeci de zile de la
Pasti, aceasta ar fi în amintirea Legii Vechi; ca Israel a primit cele zece
porunci dupa un timp de cincizeci de zile de la trecerea prin Marea Rosie. Sa se
mai tina seama si de asemanari: Acolo era un munte, aici un foisor; acolo s-a
vazut foc, aici limbi de foc; iar în locul tunetului si negurei din Sinai, aici
s-a auzit un vuiet de vifor napraznic.
Duhul
Sfânt S-a pogorât în chip de limbi de foc, ca sa arate ca este în legatura cu
Cuvântul cel viu; sau pentru ca Apostolii trebuiau sa învete multimile si sa le
aduca la Hristos si prin mijlocirea Cuvântului. S-a pogorât apoi, în chip de
foc, ca sa arate pe de o parte, ca Dumnezeu este foc mistuitor, iar pe de alta,
pentru nevoia de curatire; si S-a împartit în limbi, pentru haruri. Si precum
odinioara a amestecat pe cei ce stiau numai o limba si i-a împartit în mai multe
limbi tot asa si acum, celor ce cunosteau numai o limba, le-a dat sa cunoasca
multe limbi, ca sa adune pe cei ce erau de diferite limbi, risipiti în toate
laturile lumii. Faptul s-a petrecut într-o zi de sarbatoare, pentru a fi cât mai
multi cei adunati si ca prin ei vestea sa se raspândeasca pretutindeni; apoi si
pentru ca cei ce se aflau acolo de Pasti si vazusera cele savârsite atunci
asupra lui Hristos, sa aiba de ce sa se minuneze. Faptul s-a petrecut apoi în
ziua Cincizecimii, fiindca se cuvenea ca tot în timpul în care se daduse Legea
cea Veche, sa se reverse si harul Duhului; dupa cum si Hristos savârsind un nou
Paste propriu, facuse în loc de Pastile cel obisnuit, Pastile cel
adevarat.
Duhul
nu S-a asezat pe buzele Apostolilor, ci pe capetele lor, caci capul este
ocârmuitorul si partea cea mai aleasa a trupului si cuprinde în el mintea, de la
care si limba îsi trage graiul. Pe de alta parte, este ca si cum Duhul Si-ar
lasa glasul prin limba, asezându-Se asupra capetelor Apostolilor si rânduindu-i
astfel învatatori ai tuturor celor de sub soare. Vuietul care a avut loc si
focul s-a întâmplat din pricina ca ele au fost si în Sinai, aratând prin
aceasta, ca si atunci si acum Duhul este Acelasi, dând Legea si orânduind toate.
Multimea s-a tulburat de vuietul suflarii, fiindca socotea ca vine împlinirea
tuturor celor prevestite de Iisus, iudeilor, cu privire la nimicirea lor. Se
spune «ca de foc», ca sa nu cugete cineva despre Duhul Sfânt ca ar fi avut vreo
însusire trupeasca.
Apostolii
au fost învinuiti de betie. Dar Petru, sculându-se si vorbind în mijlocul
multimii, a dovedit ca lucrul acesta nu este adevarat, aducând marturie
cuvântului proorocului Ioil. Astfel a înduplecat dintre ei, cu cuvântul, ca la
trei mii, sa vina la Hristos”.
Cincizecimea
Cincizecimea
se numeste asa pentru ca se praznuieste la 50 de zile dupa Pasti. În Vechiul
Testament, Cincizecimea amintea de primirea Legii pe Muntele Sinai, de
suferintele evreilor în pustiu, precum si de necazurile cele multe prin care au
trecut, pâna sa ajunga în pamântul fagaduin?ei,
unde s-au îndulcit de roade, de grâu si de vin. De aceea, la aceasta sarbatoare
se multumea lui Dumnezeu si pentru secerisul nou. Unii tâlcuitori spun ca
Cincizecimea ar fi fost orânduita la evrei si pentru cinstirea numarului sapte,
întrucât acest numar adunat de sapte ori cu el însusi, da numarul de
cincizeci de zile fara una. La evrei nu numai zilele se numarau asa, ci si anii,
în care ei sarbatoreau Jubileul, adica dupa trecerea a de ?apte
ori sapte ani. In acel an jubiliar, ei lasau pamântul nesemanat si vitele la
odihna, iar robilor dobânditi cu bani, li se dadea libertatea sa
plece.
În
Noul Testament, aceasta zi aminteste de venirea Duhului Sfânt peste Apostoli,
Duh Care ne da Legea duhovniceasca, ne calauzeste spre tot adevarul si ne învata
cele placute lui Dumnezeu. Astfel, Cincizecimea ne arata iesirea din
rautatea necredintei si ziua întemeierii Bisericii în chip
vazut.
Sinaxarul
din Duminica Rusaliilor ne prezinta mai multe informa?ii
în acest sens: „În aceasta zi, Duminica a opta dupa Pasti, praznuim Sfânta
Cincizecime. Si aceasta sarbatoare am luat-o din cartile iudeilor. Caci dupa cum
aceia praznuiesc Cincizecimea lor, cinstind numarul de sapte, dar si pentru ca
au primit Legea dupa trecerea a cincizeci de zile de la Pasti, tot astfel si noi
praznuim cincizeci de zile de la Pasti, primind Duhul cel Preasfânt, care ne da
Legea, ne calauzeste spre tot adevarul si ne învata cele placute lui Dumnezeu.
Sa se mai stie ca la evrei erau trei sarbatori mari: Pastile, Cincizecimea si
Sarbatoarea Corturilor. Pastile în amintirea trecerii Marii Rosii; caci
cuvântul paste înseamna «trecere». Si sarbatoarea aceea o preînchipuia pe a
noastra, care este trecerea si întoarcerea din nou de la întunericul pacatului,
la rai.
Apoi,
evreii praznuiau Cincizecimea spre aducere aminte de suferintele lor din pustiu,
cum si de multele necazuri prin care au trecut, pâna sa ajunga în pamântul
fagaduintei. Ca numai dupa aceea s-au îndulcit de roade, de grâu si de vin.
Noua, însa, Cincizecimea ne arata iesirea din rautatea necredintei si intrarea
în Biserica; ca atunci ne împartasim si noi cu Trupul si Sângele Stapânului.
Unii spun ca evreii sarbatoreau Cincizecimea din pricinile aratate mai sus; dar
altii cred ca Cincizecimea ar fi fost orânduita de evrei pentru cinstirea
numarului sapte, dupa cum s-a spus. Ca acest numar adunat de sapte ori cu el
însusi, da numarul de cincizeci de zile, fara una. Cinstirea Cincizecimii de
catre evrei atârna nu numai de numararea zilelor, ci de a anilor, în care ei
sarbatoreau Jubileul; aceasta cadea dupa trecerea a de sapte ori sapte ani. în
acel an ei lasau pamântul nesemanat si vitele la odihna, iar robilor
dobânditi cu bani, li se dadea libertatea sa plece.
A
treia sarbatoare era Sarbatoarea Corturilor, care se praznuia dupa
strângerea bucatelor de pe câmp, adica la trecerea a cinci luni de la Praznuirea
Pastilor. Aceasta sarbatoare se praznuia spre aducere aminte de ziua în
care Moise a ridicat întâia oara cortul cel vazut prin nori în Muntele Sinai si
facut de marele mester Veseleil. Savârseau acest praznic facând corturi, iar cei
ce locuiau la tara, multumeau lui Dumnezeu, dupa adunarea roadelor ostenelilor
lor. Se pare ca si David a scris psalmii cei pentru linuri (recunostinta),
pentru aceste zile.
Sarbatoarea
aceasta închipuia învierea noastra cea din morti; când, dupa ce corturile
trupurilor noastre se vor strica, iarasi se vor alcatui, si ne vom îndulci de
roadele ostenelilor noastre, praznuind în corturile cele
vesnice.
Se
cuvine sa mai stim, ca în ziua aceasta, savârsindu-se Praznicul Cincizecimii,
Duhul Sfânt S-a coborât peste ucenicii Domnului. Si fiindca Sfintii Parinti au
socotit sa desparta praznicele pentru maretia Preasfântului si de viata
facatorului Duh, caci El este unul din Sfânta si de viata începatoare Treime,
iata ca si noi vom vorbi mâine, despre felul cum a venit Duhul
Sfânt”.
Rusaliile
Sarbatoarea
pogorârii Duhului Sfânt a fost numita în româneste „Rusalii” de la sarbatoarea
trandafirilor din lumea romana, consacrata cultului mortilor. Crestinii au
preluat obiceiul roman, facând din sâmbata dinaintea Rusaliilor una din zilele
de pomenire generala a mortilor. În unele zone ale tarii, în sâmbata Rusaliilor
se împart oale împodobite cu flori si cu un colac deasupra pentru pomenirea
mortilor. În duminica Rusaliilor se împart farfurii frumos împodobite pentru
vii. În traditia Bisericii Ortodoxe, în ziua imediat urmatoare marilor sarbatori
se comemoreaza persoanele care stau în legatura nemijlocita cu persoana sau
evenimentul aflat în centrul respectivei sarbatori. Întrucât persoanele Sfintei
treimi, Tatal, Fiul si Sfântul Duh, sunt într-o legatura nemijlocita, lunea de
dupa duminica Rusaliilor este consacrata proslavirii Sfintei Treimi. De fapt,
sarbatoarea Rusaliilor are consacrate doua zile.
Istoria
Bisericii începe la Rusalii
Sarbatoarea
cade totdeauna la 10 zile dupa înaltare sau la 50 de zile dupa Pasti, când a
avut loc evenimentul sarbatorit si când evreii îsi serbau si ei Praznicul
Cincizecimii. ? totodata sarbatoarea întemeierii Bisericii Crestine, caci în
aceeasi zi, în urma cuvântarii însufletite a Sfântului Apostol Petru, s-au
convertit la crestinismca la trei mii de suflete, care au alcatuit cea dintâi
comunitate crestina din Ierusalim (Fapte 2,41), nucleul Bisericii de mai
târziu.
Prin
Pogorârea Duhului Sfânt a început o epoca noua în istoria mântuirii neamului
omenesc. Astfel a luat fiinta în chip vazut Biserica, adica Împaratia lui
Dumnezeu pe pamânt, flacara Duhului Sfânt în lume. S-a împlinit în acest mod
telul final al întruparii, al jertfei de pe cruce si al Învierii
Domnului.
Desi
fiecare Apostol a primit pe Duhul Sfânt si cu totii au pornit în lume vestind
tainele Împaratiei cerurilor în graiul tuturor popoarelor, desi cei ce s-au
botezat erau „barbati cucernici din toate neamurile care sunt sub cer“, s-a
creat atunci o unitate noua, spirituala, un asezamânt în care toate se aduna ca
madularele într-un trup, formând Biserica, Trupul cel tainic al lui Hristos.
Iata dar ca Rusaliile sunt ziua întemeierii Bisericii crestine ca institutie
divino-umana.
Cincizecimea,
adica a 50-a zi de la Învierea Domnului, este ziua voita de Tatal, fagaduita de
Fiul si împlinita de Sfântul Duh. Este ziua deplinei revelatii a Sfintei Treimi
în lume: crearea, mântuirea si sfintirea. În aceasta zi se inaugureaza un nou
mod de legatura între cei ce cred si Dumnezeu, mod sau chip nevazut de ochii
nostri, dar simtit de inima.
Înainte
de patima Sa cea de bunavoie, stiind Iisus toate cele ce aveau sa se întâmple cu
El si nevoind sa-i lase pe Apostoli în deznadejde, le-a fagaduit ca va trimite
pe Duhul Sfânt, Duhul Adevarului, care-i va calauzi. Si va vesti cele viitoare,
îi va mângâia si Îl va preamari, caci „din al meu va lua si va va vesti“. El se
va numi Mângâietorul, fiindca va mângâia pe tot cel ce se lasa calauzit de El.
Iar când s-a aratat Apostolilor dupa slavita Sa Înviere, Le-a zis: „Luati Duh
Sfânt, carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor
fi tinute“ (In. 20, 21-22), acesta este textul care fundamenteaza peste veacuri
Taina Spovedaniei
Biserica
este asadar Hristos în toti, uniti prin lucrarea Sfântului Duh într-un chip viu
si indisolubil. Iisus Hristos si toti credinciosii sunt madulare ale aceluiasi
Trup tainic al lui Hristos, alcatuit din mai multe madulare. Exista un singur
corp si un singur Duh. Si aceasta unitate a fost consfintita de Duhul Sfânt în
ziua Cincizecimii.
Duhul
Sfânt
Sfântul
Duh Se numeste Mângâietor, ca Unul Care are putere sa ne mângâie si sa ne
aline; ca pe El L-am primit în locul lui Hristos. Si El mijloceste, cu
graiuri nespuse, pentru noi catre Dumnezeu, ocrotindu-ne ca un iubitor de
oameni, ca si Hristos, ca si Hristos este Mângâietor, pentru ca zice Apostolul:
Avem Mângâietor catre Tatal pe Iisus Hristos Cel drept (1 Ioan 2,1). De aceea,
Duhul Sfânt se mai numeste si alt Mângâietor (Ioan 14,16). Se numeste altul,
pentru ca este de aceeasi fiinta. Caci unul si altul se spune numai despre cei
ce sunt de aceeasi fiinta. Despre cei ce sunt de fiinte deosebite nu se poate
grai asa, fara sa li se arate, îndata, si fiinta pe care o au. Sfântul Duh este
întru toate una cu Tatal si cu Fiul; de aceea, El este si împreuna-Ziditor
(Facator) a toate si chiar Lucrator al învierii de obste, si face toate
câte voieste: sfinteste, împarte, înnoieste, trimite, întelepteste, unge pe
proroci si, pe scurt zicând toate le face, El fiind liber, atotputernic, bun,
drept, ocârmuitor. Prin El este toata întelepciunea, viata, miscarea,
împartasirea din sfintenie si din orice fel de viata. Într-un cuvânt, tot
ce are Tatal si Fiul are si El, afara de nenastere si nastere, întrucât El
purcede din Tatal. Duhul revarsându-Se, asadar, lumea s-a umplut de tot felul de
daruri si, prin El, toate neamurile au fost calauzite la cunoasterea
adevaratului Dumnezeu, iar Apostolii au primit puterea de a alunga toata boala
si toata neputinta. Hristos a pregatit venirea Sfântului Duh peste Ucenicii Sai,
când, înainte de patimire, le-a vorbit despre aceasta (Ioan 7, 38-39),
apoi, mai vadit dupa înviere, când a suflat asupra lor (Ioan 20,22). Iar acum
L-a trimis pe El, în chip de limbi de foc.