In cea de-a treia zi a Marelui Praznic al Nasterii Domnului, pe 27 decembrie, este sarbatorit Sfantul Apostol, Intaiul Mucenic si Arhidiacon Stefan.

A fost unul dintre cei sapte diaconi alesi de Sfintii Apostoli, din motive pastoral-misionare, asa cum ne relateaza Sfantul apostol si Evanghelist Luca in capitolul 6 din Faptele Apostolilor: evreii din afara Palestinei (numiti elinisti), de cultura si limba greaca, aveau sinagoga lor aparte, in Ierusalim, si oficiau slujbele in limba greaca, nu in limba ebraica.

Ei s-au plans, la un moment dat, ca la distribuirea zilnica a bunurilor, in special a hranei, vaduvele eliniste nu mai ajungeau sa primeasca aceste ajutoare. Intrucat Sfintii Apostoli aveau misiunea de a rosti rugaciunile, de a frange painea (impartasania, in forma primara) si de a catehiza in cadrul intrunirilor liturgice, au propus multimilor sa fie alesi „sapte barbati cu nume bun, plini de Duh Sfant si de intelepciune”, pe care sa-i randuiasca pentru aceasta slujire.

"Diaconie" insemneaza "slujire", deci era vorba de slujirea celor din comunitatea elinistilor. Acesti sapte barbati au fost alesi de comunitate, dar hirotonia lor (adica punerea mainilor peste ei) era dreptul exclusiv al Apostolilor.

Au fost, astfel, alesi: Stefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si Nicolae.

Stefan, care se bucura de intaietate in randul diaconilor, fiind socotit „arhidiacon”, „facea minuni si semne in popor”, atragandu-si mania evreilor.

Unii dintre acestia, numiti „liberti”- sclavi eliberati, urmasi ai evreilor dusi de Pompei la Roma, ca sclavi, in anul 63 i.H., dar si alti evrei, au gasit martori mincinosi care l-au acuzat pe Stefan ca necinsteste credinta ebraica.

L-au dus in Sinedriu, unde Stefan a tinut o predica al carui fir rosu a fost observatia ca poporul evreu a ignorat si a respins tot binele pe care Dumnezeu a vrut sa i-l faca.

Chiar plecarea lui Moise din Egipt a fost interpretata de unii evrei ca o fuga nu de frica lui Faraon ci de teama de a nu fi denuntat de conationalii sai, cu siguranta cei care – in timpul calatoriei prin pustiu – s-au razvratit, spunand ca era mai bine in Egipt.

Dupa ce reaminteste despre conflictul dintre Israel si Dumnezeu, in toata perioada de dupa Moise, Stefan isi incheie cuvantarea aratandu-le diferenta dintre Lege (Decalog) si Evanghelie: potrivit unei traditii ebraice, Moise a primit Legea pe Sinai, de la ingeri, deci are un rol secundar in comparatie cu Evanghelia, care vine direct de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos.

Acest cuvant al arhidiaconului a atras mania evreilor, care l-au scos afara din Cetate si l-au omorat cu pietre, Stefan devenind primul martir crestin.

Sfintii Parinti ne-au spus ca sangele martirilor este samanta crestinismului. De la Sfantul Stefan au murit pentru Hristos sute de mii de oameni, din toate colturile lumii, pentru ca astazi miliarde de oameni sa se numeasca cu numele lui Hristos.

Printre ei se afla si un tanar care, la martiriul lui Stefan, pazea hainele ucigasilor: Saul, cel care, din mare prigonitor al crestinismului, devine, prin puterea lui Dumnezeu, „Apostolul neamurilor”, Sfantul Apostol Pavel.

Alaturi de credinta, inima mucenicului Stefan a fost o vapaie de dragoste ”mai mare decat moartea” pe care n-a putut-o stinge potopul de ura al mai marilor templului. Dimpotriva, dragostea atotcuprinzatoare si atotbiruitoare, dupa pilda vietii Domnului, care s-a aprins din dragostea jertfei de pe Golgota, a facut sa rodeasca in fiinta sa fructul iertarii dusmanilor, in clipa cand isi dadea duhul.

In fata sinedriului isi manifesta credinta prin rugaciune caci, sub loviturile de pietre care veneau cu furie din toate partile, el se ruga si zicea: ”Doamne Iisuse primeste duhul meu; si ingenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta” (Faptele Apostolilor VII, 59-60).

Asa se sfarsise si Mantuitorul lumii care, inainte de a-si da viata pentru mantuirea lumii, chemand pe Tatal Sau din ceruri, ii incredinteaza sufletul Sau zicand: ”Parinte, in mainile Tale incredintez sufletul Meu”, iar cand Il batjocoreau si-L chinuiau calaii, se ruga la Tatal Sau sa le ierte pacatul pe care-l savarseau acestia: ”Parinte Sfinte,iarta-le lor pacatul acesta ca nu stiu ce fac”.

Dumnezeu i-a ascultat rugaciunea Sfantului Stefan, caci pe locul unde a fost ucis el se afla un tanar care se numea Saul, fariseu din Tarsul Ciliciei, care pazea hainele celor care aruncau cu pietre in Stefan, cel care va deveni din cel mai mare prigonitor al crestinilor, Apostolul Neamurilor.

In drumul spre Damasc unde se ducea sa prigoneasca crestinii de acolo, Mantuitorul Hristos se arata lui Saul intrebandu-l pentru ce Il prigoneste si atunci are loc momentul transformarii inimii lui Saul in ”vas curat si cinstit” devenind marele apostol al omenirii, Sfintul Apostol Pavel. Iata ca Mantuitorul a facut din el stalpul crestinatatii si propovaduitorul neinfricat al lui Hristos Cel inviat din morti. Stim ca el insusi si-a savarsit mucenicia la Roma. Iata taina cea mare, iata cum isi apara Domnul Hristos Biserica si pe credinciosii Sai. Unul era rapus de loviturile pietrelor, iar altul se ridica sa predice cuvantul Evangheliei cu riscul vietii sale.

Sfanta Traditie ne spune ca in timp ce multimea ucidea cu pietre pe Sfantul Stefan, mai departe, pe o ridicatura de pamant, stateau si priveau dandu-i putere de a suferi cu demnitate martiriul, insasi Maica Domnului insotita de Sfantul Ioan ucenicul cel iubit al Domnului.

Aceste cuvinte graieste Sfanta Traditie: ”O, cat ii era de dulce moartea, Sfantului, celui dintai mucenic, cu toate ca se afla intr-acea cruda ucidere cu pietre –caci privea la patimile lui din inaltimile ceresti, prea dulcele Iisus – iar din dealurile pamantesti, prea dulcea Mama, impreuna cu iubitul ucenic”.

La biserica ridicata in cinstea Sfantului Stefan pe colina de la capatul Vaii Iosafat, vin si se roaga numerosi crestini din toate partile lumii. In apropierea bisericii se afla una din cele sapte porti ale cetatii si care poarta numele Sfantului Stefan indicand astfel poarta prin care a fost scos din cetate si ucis cu pietre.