În traditia vechilor stramosi ai românilor, geto-dacii, la 25 decembrie era celebrat un zeu solar, de origine indo-europeana, identificat cu zeul roman Saturn si cu zeul iranian Mithra. Mai tîrziu, în primele secole ale crestinismului, Parintii Bisericii au fixat în aceasta zi Nasterea Mîntuitorului Iisus Hristos, suprapunîndu-se peste cea a zeului solar amintit. În timpul Evului Mediu, în paralel cu sarbatoarea crestina, în spatiul sud-est european exista si sarbatoarea solstitiala cînd oamenii celebrau divinitatea solara cu numele de Craciun.

Determinativul de "mos" indica vîrsta zeului adorat care trebuia sa moara si sa renasca cu timpul calendaristic la Anul Nou, care se celebra pe atunci la 25 decembrie. Astfel, divinitatea se nastea odata cu timpul în aceasta zi, traia 365 de zile, îmbatrînea si murea pentru a renaste la începutul anului urmator. Unii cercetatori, însa, dorind sa dea o conotatie spirituala crestina pentru "Mos Craciun", considera ca aceasta denumire nu se refera la un zeu autohton, traducînd cuvîntul "Mos" prin "Dumnezeu Mîntuitorul" sau dupa expresia Vechiului Testament - "Cel vechi de zile". De asemenea, cuvîntul "Craciun" deriva de la biblicul "cara" - a chema, a numi -, de unde s-a nascut vechiul cuvînt românesc "Craciun". Cu alte cuvinte, "Mos Craciun" ar însemna "Dumnezeu Mîntuitorul cheama", traducere care face ca denumirea de Craciun sa fie mai recenta decît vechea denumire a zeului autohton.

În traditia populara româneasca, Craciun este un om batrîn, înrudit cu Mos Ajun, fratele sau mai mic. Potrivit legendei, Mos Craciun traia într-un sat, avînd case mari si multe grajduri. Pe neasteptate, în acest sat vine o femeie necunoscuta care, simtind ca i-a venit vremea sa nasca, bate la poarta casei lui Mos Ajun, cerîndu-i adapost. Motivînd ca este om sarac, el o trimite la fratele sau bogat, Craciun. Acesta, nestiind ca femeia este Maica Domnului, nu o primeste sa nasca. Craciuneasa, însa, fiindu-i mila de ea, o ajuta sa nasca, fapta pedepsita de Mos Craciun cu taierea mîinilor din coate. Cînd afla ca în grajdul sau s-a nascut Hristos, se caieste amarnic si îi cere iertare lui Dumnezeu, devenind astfel "primul crestin", "sfîntul cel mai batrîn". Printr-o minune, Dumnezeu reface mîinile nevestei lui, care contribuise la nasterea Mîntuitorului.

"Christklots", în Germania, reprezinta obiceiul de a arde un butuc toata noaptea de Craciun, care, conform traditiei, se crede ca ar apara casa de hoti si de nenorociri tot restul anului.

Dupa cum reiese din aceasta legenda, Mos Craciun, ca întruchipare a zeului autohton si a sarbatorii cu acelasi nume, se opune prin tot ceea ce face nasterii pruncului Iisus, a înlocuirii vechii sarbatori cu cea noua. Pastrarea si astazi a denumirii de Craciun denota faptul ca la aparitia crestinismului Craciun era un zeu atît de venerat, încît nu a putut fi exclus cu desavîrsire din Calendarul Popular si din constiinta oamenilor care au adoptat credinta în Iisus Hristos.
De Craciun au loc o serie de practici atestate în toate zonele tarii, care au în centrul lor colindele si mesele rituale. Colindele reprezinta un scenariu compus din texte ceremoniale, formule magice, dansuri, gesturi, interpretate în casa, pe ulite, de o ceata sacra.

Colindele vestesc nasterea lui Hristos, transmit urari de sanatate, rod bogat, împlinirea dorintelor în noul an. Colindatul este cea mai raspîndita traditie a românilor. Cînd persoanele colindate nu primesc colindatorii, închid usile sau nu ofera daruri, efectele magice sînt opuse, ei încalcînd regulile acestui obicei.
Tot de Craciun abunda mesele rituale la care iau parte familia, rudele, nasii, precum si o serie de alte practici, precum: observatiile si previziunile meteorologice, alungarea spiritelor mortilor, aprinderea focurilor, strigatul peste sat etc.

În celelalte tari, sarbatoarea Nasterii Domnului si Mos Craciun au denumiri diferite: finlandezii îl au pe "Joulupukki", care ar veni din tinutul "Korvatunturi" (est), tarîm care are forma unei urechi despre care se spune ca ar fi urechea cu care "mosul" asculta sa afle daca copiii sînt cuminti. "Christklots", în Germania, reprezinta obiceiul de a arde un butuc toata noaptea de Craciun, care, conform traditiei, se crede ca ar apara casa de hoti si de nenorociri tot restul anului. În Elvetia, butucul este cunoscut sub numele de "Buche de Nol", în Anglia, "Yule Iog".
În multe biserici din Italia sînt expuse iesle cu pruncul Iisus si magi de marime naturala. Un punct de atractie îl constituie Irozii - un teatru popular cu scene, care, pe lînga Irod, prezinta un mos cu barba lunga, cu cojocul întors, reprezentînd bufonul românilor, si o paiata cu clopotei la picioare, care poarta un bat nazdravan - în amintirea saltimbancilor chemati cu prilejul unor astfel de manifestari.

În Austria, cete de copii strabat strazile colindînd pe la ferestre. Piata de Craciun din Viena este atractia principala a sarbatorilor, desi Craciunul este celebrat mai ales acasa cu o masa festiva si cadouri.